Gustul amar al cafelei cu sare

— Nu mai pune sare în cafea, Vlad! strig din bucătărie, cu vocea tremurândă de nervi și oboseală. Dar el, ca de obicei, mă ignoră. Își toarnă tacticos un praf alb peste lichidul negru din ceașcă și am impresia că face asta doar ca să mă enerveze.

E luni dimineață, plouă mărunt peste București și casa noastră miroase a cafea proaspătă și a nemulțumire veche. Vlad stă la masa din sufragerie, cu spatele drept, privirea pierdută pe fereastră. Îl privesc cum își duce ceașca la buze, cum strânge din ochi la primul înghițit, apoi oftează adânc. Mă întreb de ce nu renunță la obiceiul ăsta ciudat, care ne-a adus atâtea certuri de-a lungul anilor.

— De ce faci asta? îl întreb pentru a mia oară. — Nu are niciun sens! Cafeaua trebuie să fie amară sau dulce, nu sărată!

Vlad ridică din umeri, fără să mă privească. — Așa îmi place mie, Maria. Lasă-mă în pace.

Nu insist. Am învățat că unele răspunsuri nu vin niciodată, oricât ai insista. Dar în dimineața aceea simt că ceva s-a rupt între noi. Poate că s-a rupt de mult, dar abia acum realizez. Vlad se ridică, își ia geaca și pleacă la serviciu fără să mă sărute. Ușa se trântește și rămân singură cu mirosul cafelei sărate și cu un gol în stomac.

Trei zile mai târziu, Vlad nu se mai întoarce acasă. Un accident stupid pe șoseaua de centură. Un camion, o clipă de neatenție, un telefon care sună la ora 2 noaptea și viața mea se sfârșește brusc. Nu plâng atunci, nu pot. Mă simt ca o păpușă spartă care trebuie să funcționeze pentru copii, pentru socri, pentru toți cei care vin să-și verse lacrimile în casa noastră.

După înmormântare, casa devine un muzeu al tăcerii. Copiii sunt la bunici, iar eu rămân singură printre hainele lui Vlad, printre lucrurile lui banale: ceasul de mână, agenda cu notițe ilizibile, o cutie veche de cafea și un plic mic cu sare grunjoasă. Îl găsesc într-un sertar pe care nu l-am deschis niciodată. Pe plic scrie cu litere tremurate: „Pentru cafeaua ta, tata.”

Mă așez pe pat cu plicul în mână și simt cum inima mi se strânge. Scot agenda lui Vlad și răsfoiesc paginile până găsesc o scrisoare neterminată:

„Dragă Maria,

Poate într-o zi vei înțelege de ce pun sare în cafea. Nu e doar un obicei prost sau o glumă proastă. E amintirea tatălui meu. Când eram mic, tata era miner la Lupeni și venea acasă doar o dată pe lună. Într-o iarnă grea, nu aveam zahăr deloc și mama a pus sare în cafeaua lui ca să-i țină de cald. Tata a râs și a zis că e cea mai bună cafea din lume. De atunci, mereu când beau cafea cu sare îmi amintesc de el și de copilăria mea săracă, dar plină de iubire.”

Mă opresc din citit și simt cum lacrimile îmi curg pe obraji fără să le pot opri. Îmi dau seama că n-am știut niciodată cine era cu adevărat bărbatul lângă care am trăit douăzeci de ani. Am fost prea ocupată cu grijile mele, cu nemulțumirile mele, ca să-l ascult cu adevărat.

În zilele care urmează, încerc să-l regăsesc pe Vlad în fiecare colț al casei: în mirosul hainelor lui, în sunetul pașilor pe hol, în glumele pe care le făcea copiilor înainte de culcare. Dar cel mai mult îl simt dimineața, când fac cafeaua. Într-o zi, iau plicul cu sare și pun un praf în ceașca mea. Gustul e ciudat, straniu de familiar și brusc simt că Vlad e acolo lângă mine.

— Ai fi râs de mine acum, Vlad… îi spun încet, ca și cum m-ar putea auzi.

Încep să vorbesc cu el tot mai des: despre copii, despre facturi, despre cât de greu e fără el. Îi povestesc tot ce nu i-am spus niciodată cât era în viață: cât de mult îl iubeam chiar dacă nu știam să arăt asta; cât de mult mă durea fiecare ceartă măruntă; cât de tare mi-e dor de el.

Într-o seară, când copiii dorm deja și orașul e liniștit sub ploaie, mă sună mama lui Vlad.

— Maria… știi că Vlad te-a iubit enorm? Mereu spunea că tu ești ancora lui.

Nu știu ce să răspund. Mă simt vinovată pentru toate momentele când l-am respins sau l-am judecat pentru lucruri mici.

— Știi… continuă ea după o pauză lungă… când era mic și venea acasă plângând că ceilalți copii râd de el că e sărac, eu îi spuneam că dragostea ține loc de orice: și de zahăr în cafea, și de haine noi.

Închid telefonul și rămân pe gânduri mult timp după aceea. Poate că fiecare dintre noi poartă un secret mic sau mare care îl ajută să supraviețuiască zilelor grele. Poate că dragostea nu e despre gesturi mari sau vorbe frumoase, ci despre a accepta ciudățeniile celuilalt fără să le judeci.

Acum fac cafeaua cu sare în fiecare dimineață. Copiii mă privesc mirați la început, apoi râd și spun că tata ar fi mândru de mine.

Mă întreb adesea: dacă aș fi știut povestea asta mai devreme, l-aș fi iubit altfel pe Vlad? Sau poate tocmai necunoașterea ne face să fim oameni — mereu în căutarea adevărului celuilalt?

Voi v-ați întrebat vreodată ce povești ascund gesturile mici ale celor dragi? Cât de bine îi cunoaștem pe cei lângă care trăim zi de zi?