Gustul amar al sărbătorilor: când mama alege pe altcineva

— Nu pot să cred că iar ai făcut asta, mamă! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce priveam masa de Crăciun, unde copiii mei stăteau stingheri, iar Mara, sora mea, râdea cu mama de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Era Ajunul Crăciunului, iar în casa noastră din Ploiești mirosea a cozonac și a sarmale. Însă în aer plutea ceva greu, apăsător, un gust amar pe care nici dulceața prăjiturilor nu-l putea acoperi. Mama, cu zâmbetul ei obosit, se învârtea între bucătărie și sufragerie, dar ochii îi fugeau mereu spre Mara. Sora mea cea mică, răsfățata familiei, era din nou în centrul atenției. Copiii mei, Vlad și Ilinca, se uitau la mine cu ochi mari, neînțelegând de ce Moșul a uitat să le aducă jucăriile promise, deși mama le promisese că va avea grijă de asta.

— Nu e vina mea că Moșul a uitat, a spus mama, ridicând din umeri. Poate trebuia să fiți mai cuminți…

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când mama găsea o scuză pentru a o favoriza pe Mara. De când eram mici, Mara primea hainele cele mai bune, cele mai multe dulciuri și toată atenția. Eu trebuia să fiu mereu cea responsabilă, cea care cedează.

— Mama, Vlad și Ilinca au fost cuminți. Ai promis că vei cumpăra păpușa și trenulețul… De ce doar copiii Marei au primit cadouri?

Mama a oftat și a dat din mână a lehamite:

— Nu mai începe cu prostiile astea! Mara are problemele ei, tu ai familia ta. Nu poți să le ai pe toate!

M-am uitat la Mara. Evita privirea mea, jucându-se cu telefonul. Soțul meu, Radu, m-a tras ușor de mână sub masă.

— Hai să nu stricăm sărbătoarea… mi-a șoptit el.

Dar nu mai puteam să tac. În fiecare an era la fel. În fiecare an plecam acasă cu sufletul făcut bucăți și cu promisiunea că data viitoare nu voi mai veni. Dar mereu reveneam, sperând că poate anul acesta va fi altfel.

Am ieșit pe balcon să iau aer. Lacrimile îmi curgeau pe obraji fără să le pot opri. Am auzit ușa deschizându-se încet în spatele meu.

— Sorina… știu că e greu pentru tine, dar mama nu se va schimba niciodată, mi-a spus Radu blând.

— Dar copiii? Ce vină au ei? De ce trebuie să simtă și ei că nu sunt destul de buni?

Radu m-a îmbrățișat strâns.

— Poate ar trebui să facem Crăciunul doar noi, acasă la noi. Să nu mai depindem de nimeni.

M-am gândit la asta toată noaptea. Dar cum să rup legătura cu mama? Cum să accept că nu voi primi niciodată dragostea egală pe care am sperat-o mereu?

A doua zi dimineață, Mara a venit la mine în bucătărie.

— Sorina… îmi pare rău pentru ieri. Nu am vrut să te rănesc.

— Nu tu ești problema, Mara. Tu doar primești ce ți se oferă. Problema e că mama nu vede cât mă doare.

Mara a tăcut o clipă.

— Știi… nici eu nu sunt atât de fericită cum crezi. Mama mă sufocă uneori cu grija ei. Simt că nu pot face nimic fără aprobarea ei.

Am privit-o surprinsă. Niciodată nu mă gândisem la asta.

— Poate ar trebui să vorbim toate trei… Să-i spunem ce simțim.

Dar când am încercat să deschid subiectul cu mama, ea a ridicat un zid de tăcere.

— Nu vreau să aud prostii! Voi sunteți copiii mei și vă iubesc la fel!

Dar faptele ei spuneau altceva. Am plecat acasă cu inima grea. Copiii mei au întrebat în drum spre casă:

— Mami, de ce bunica nu ne iubește ca pe verișorii noștri?

Nu am știut ce să le răspund. Am plâns în tăcere tot drumul spre București.

Au trecut luni de atunci. Am încercat să păstrez legătura cu mama prin telefon, dar discuțiile noastre au devenit tot mai scurte și mai reci. Mara mi-a scris din când în când, încercând să repare ceva ce nici ea nu știa cum să vindece.

Într-o zi, Ilinca a venit acasă plângând:

— Mami, la școală toți copiii povestesc ce cadouri au primit de la bunici… Eu ce să spun?

Atunci am decis: anul acesta vom face Crăciunul doar noi patru. Am cumpărat bradul cel mai mare pe care l-am găsit și am împodobit casa împreună cu copiii și Radu. Am gătit cozonac după rețeta bunicii mele din partea tatălui — singura care mă făcea să mă simt iubită necondiționat.

În Ajun, am primit un mesaj de la mama: „Sper că sunteți bine. Sărbători fericite.” Atât. Fără invitație, fără scuze.

Am simțit un gol imens în suflet. Dar când i-am văzut pe Vlad și Ilinca râzând lângă brad, am știut că am făcut ceea ce trebuia pentru familia mea.

Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet. Poate că dragostea unei mame nu e mereu egal împărțită și nici corect explicată. Dar oare cât trebuie să lupți pentru o relație care te rănește an după an? Sau vine un moment când trebuie să alegi liniștea ta și a copiilor tăi?

Voi ce ați face în locul meu? Merită să mai sper că mama va înțelege vreodată cât doare alegerea ei?