„Ia copilul, dar dă-mi banii” – Povestea mea despre cum am devenit monedă de schimb între părinți

— Ia copilul, dar dă-mi banii!
Vocea mamei mele, Mariana, răsună și acum în mintea mea, la fel de tăioasă ca atunci, în bucătăria mică din apartamentul nostru din Ploiești. Aveam doar șapte ani, dar am înțeles totul. Stăteam ascunsă după ușa camerei mele, cu genunchii la piept, ascultând cum viața mea era negociată ca o marfă ieftină la piață. Tata, Viorel, nu a ridicat vocea. A scos portofelul, a scos banii și i-a pus pe masă. Mama i-a luat fără să clipească. Nu m-a privit nici măcar o dată când a trecut pe lângă mine cu geanta plină de bancnote.

— Să nu mă mai cauți, a zis ea scurt, și a ieșit pe ușă. Am rămas cu tata, dar nu am simțit niciodată că am câștigat ceva. Am pierdut-o pe mama și am devenit o povară pentru el.

Anii au trecut greu. Tata era un om muncitor, dar rece. Nu știa să-și arate dragostea. Mă întreba doar dacă am mâncat sau dacă mi-am făcut temele. În rest, tăcere. Când venea seara acasă, obosit și nervos, mă feream din calea lui. Uneori îl auzeam plângând în baie, dar nu mi-a spus niciodată de ce. Poate pentru că și el știa că nu eram decât rezultatul unei tranzacții.

La școală, copiii râdeau de mine pentru hainele vechi și pentru că nu venea nimeni la serbări. Doamna învățătoare, doamna Popescu, încerca să mă ajute, dar nu putea umple golul din sufletul meu. Într-o zi, după ce am luat un patru la matematică, m-a chemat la catedră:

— Irina, ce se întâmplă cu tine? Ai fost mereu o fată silitoare.

Am ridicat din umeri. Cum să-i spun că mă simt invizibilă? Că nu știu dacă cineva mă iubește cu adevărat?

În clasa a opta, mama a apărut din nou. A venit la poarta școlii cu un bărbat străin și un copil mic de mână.

— Irina, vino aici! a strigat ea.

Am înghețat. Nu știam dacă să fug sau să mă apropii. M-am dus totuși spre ea, cu inima bătându-mi nebunește.

— Uite, el e fratele tău vitreg, Rareș. Vreau să-l cunoști.

Bărbatul de lângă ea m-a privit cu răceală. Mama m-a luat de braț și mi-a șoptit:

— Să nu-i spui nimic tatălui tău că ne-am văzut.

M-am simțit din nou folosită. Eram doar o piesă într-un joc pe care nu-l înțelegeam.

Acasă, tata a aflat totul. Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea.

— De ce ai vorbit cu ea? a urlat el.

— E mama mea! am izbucnit eu pentru prima dată.

— Mama ta te-a vândut! Nu înțelegi? Pentru ea ai valorat doar niște bani!

Am plâns până târziu în noapte. M-am întrebat dacă e adevărat ce spune tata sau dacă mama chiar m-a iubit vreodată.

Liceul a fost o perioadă de confuzie și revoltă. Am început să lipsesc de la ore, să mă cert cu profesorii și cu tata. Prietenele mele aveau familii normale; eu aveam doar o poveste rușinoasă pe care o ascundeam tuturor.

Într-o zi, la 18 ani, am primit un mesaj pe Facebook de la mama:

„Irina, vreau să ne vedem. Am nevoie de ajutor.”

M-am dus la ea într-un apartament modest din cartierul Nord. Era schimbată: obosită, îmbătrânită înainte de vreme.

— Irina… am greșit mult față de tine. Dar acum am nevoie de bani pentru operația lui Rareș. Poți să mă ajuți?

Am simțit cum tot sângele mi se urcă la cap.

— Deci iar sunt doar o sursă de bani pentru tine? am întrebat printre lacrimi.

Mama a tăcut. Apoi a început să plângă și ea.

— Nu știu să fiu mamă… N-am știut niciodată. Dar Rareș e bolnav și nu am pe nimeni altcineva.

Am plecat fără să-i dau nimic. În drum spre casă m-am simțit vinovată și eliberată în același timp.

Anii au trecut și am terminat facultatea de psihologie la București. Am încercat să-mi vindec rănile ajutând alți copii cu povești asemănătoare. Dar golul din suflet nu s-a umplut niciodată complet.

Tata s-a îmbolnăvit grav când aveam 26 de ani. În ultimele lui zile mi-a spus:

— Iart-o pe mama ta dacă poți… Dar nu uita niciodată cine ești tu cu adevărat.

L-am ținut de mână până la capăt. După înmormântare, mama a venit la mine acasă pentru prima dată după mulți ani.

— Irina… nu vreau bani. Vreau doar să te văd.

Am privit-o lung și am simțit că nu mai pot urî pe nimeni. Poate că viața ne face uneori să alegem greșit. Poate că dragostea nu se cumpără cu bani.

Acum stau singură în camera mea și mă întreb: oare chiar pot ierta? Oare există vindecare pentru un copil care a fost vândut? Sau rănile astea rămân pentru totdeauna?