„Iertarea pe care nu am știut să o cer la timp” – Povestea unei soacre și a unei nurori sub același acoperiș

— Nu mai pot, mamă, nu mai pot! Am nevoie de puțin aer, mă sufoc aici!
Vocea Anei răsuna în bucătăria mică, printre aburii ciorbei care fierbea pe aragaz. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, dar nu voiam să arăt cât de tare mă loveau vorbele ei. O priveam cum își strângea palmele în poală, cu ochii umezi, și simțeam cum inima mi se strânge de vinovăție și furie în același timp.

Nu știu când am devenit așa. Poate după ce l-am pierdut pe Ionel, soțul meu, și am rămas singură cu doi copii într-un sat unde fiecare zi era o luptă. Mihai avea 14 ani atunci și m-a ajutat cât a putut, dar eu eram mereu cu gura pe el și pe sora lui, Gabriela. Am crescut cu ideea că disciplina și munca sunt tot ce contează. Poate că asta m-a făcut să fiu aspră, să nu știu să spun „te iubesc” sau „mulțumesc”.

Anii au trecut greu. Mihai a terminat liceul la oraș și s-a întors acasă, că nu ne permiteam facultate. A început să lucreze la fabrica de mobilă din satul vecin. Când a adus-o pe Ana acasă, am simțit un nod în stomac. Era frumoasă, tăcută, cu ochi mari și blânzi. Dar eu vedeam doar că nu știe să facă sarmale ca mine, că nu calcă cămășile lui Mihai destul de bine, că nu știe să țină casa curată „ca la mama acasă”.

— Ana, ai uitat iar să pui sare la ciorbă! Și iar ai lăsat rufele pe sârmă peste noapte! Ce-o să zică lumea dacă vede?

Ea tăcea mereu. Uneori o vedeam plângând pe furiș în camera lor. Mihai încerca să mă tempereze:

— Mamă, las-o în pace! Nu e ușor pentru ea aici.

Dar eu nu puteam. Parcă mă durea să văd că nu face lucrurile ca mine. Mă simțeam amenințată, de parcă pierd controlul asupra casei mele.

Au trecut luni așa. Tensiunea creștea zilnic. Gabriela venea rar acasă din cauza serviciului la oraș, dar când venea, încerca să-mi deschidă ochii:

— Mamă, nu vezi că Ana se topește pe picioare? De ce nu poți să fii mai blândă?

— Așa am fost crescută! Dacă nu-i place, să plece!

Și într-o zi chiar a plecat. Mihai a venit acasă singur, cu ochii roșii:

— Ana s-a dus la părinții ei. Zice că nu mai poate trăi aici.

Atunci am simțit pentru prima dată că mi se rupe ceva în suflet. Casa era mai goală ca niciodată. Nu mai auzeam râsul ei timid sau pașii ușori prin bucătărie. Mihai era tot mai tăcut, iar eu mă simțeam ca o străină în propria casă.

Au trecut săptămâni până când Mihai mi-a spus că vrea să se mute cu Ana la oraș. Am simțit că pierd tot ce am construit. Am plâns nopți întregi, dar orgoliul nu mă lăsa să recunosc că am greșit.

Într-o duminică dimineață, când biserica bătea clopotele, m-am hotărât să merg la Ana. Am găsit-o la casa părinților ei, stând pe bancă sub nuc.

— Ana… pot să stau puțin cu tine?

Ea m-a privit mirată, dar mi-a făcut loc lângă ea.

— Am venit să-ți spun ceva ce n-am știut niciodată să spun: îmi pare rău. Pentru tot ce ți-am făcut. Pentru vorbele grele și pentru că n-am știut să te primesc ca pe fiica mea.

Ochii ei s-au umplut de lacrimi.

— N-am vrut niciodată să vă despart… Dar nu mai puteam trăi cu frica de fiecare dată când intram în casă.

Am stat mult acolo, în liniște. Pentru prima dată am simțit că povara se ridică puțin de pe umerii mei.

Mihai și Ana s-au mutat la oraș. Vin rar acasă, dar când vin, încerc să fiu altfel. Să ascult mai mult și să judec mai puțin. Gabriela îmi spune că am făcut un pas mare, dar uneori mă întreb dacă nu e prea târziu.

În serile liniștite, când stau singură în bucătărie și aud vântul bătând în geamuri, mă gândesc: Oare câte mame ca mine au pierdut dragostea copiilor lor din cauza orgoliului? Oare putem repara vreodată ce-am stricat cu vorbele noastre?