Împărțeala care ne-a rupt: Povestea unei familii și a credinței care m-a ținut pe linia de plutire

— Nu pot să cred că tu, dintre toți, ai ajuns să te aliezi cu ei! vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, pe care îi știam încă din copilărie. Era o după-amiază fierbinte de iulie, iar aerul era încărcat nu doar de căldură, ci și de tensiune. Stăteam la masa rotundă, cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi găsesc cuvintele.

— Mamă, nu mă aliez cu nimeni… doar încerc să văd lucrurile din toate perspectivele, am spus încet, dar vocea mi s-a frânt la jumătate.

Totul începuse cu două luni în urmă, când bunica mea, Elena, se stinsese după o lungă suferință. Apartamentul ei din cartierul Drumul Taberei devenise brusc centrul universului nostru. Un apartament cu două camere, mobilat modest, dar plin de amintiri: mirosul de cozonac proaspăt, covorul persan pe care ne jucam când eram mici, icoana Maicii Domnului de deasupra patului. Acum, toate acestea păreau să nu mai conteze. Ce conta era cine va rămâne cu apartamentul.

Mama mea, Maria, și sora ei mai mică, Viorica, nu se înțeleseseră niciodată prea bine. Dar moartea bunicii le-a adus la aceeași masă doar pentru a le despărți și mai tare. Viorica voia să vândă apartamentul și să împartă banii. Mama voia să-l păstreze pentru mine și fratele meu, Sorin. Tata stătea retras într-un colț, evitând orice discuție.

— Nu e drept! Tu ai stat cel mai mult cu mama! Tu ai cheltuit banii ei! De ce să rămâi tu cu tot? a izbucnit Viorica într-o zi, la parastas.

— Eu am avut grijă de ea când tu erai plecată la muncă în Italia! Cine venea la spital? Cine îi făcea cumpărăturile? răspundea mama printre lacrimi.

Eu și Sorin ne uitam unul la altul fără să știm ce să spunem. Eram prinși la mijloc. În fiecare seară mă rugam să se termine totul cu bine. Îmi aminteam cum bunica mă lua de mână și mă ducea la biserică duminica dimineața. Îmi spunea mereu: „Rugăciunea e singura care te ține întreagă când lumea ta se destramă.”

Într-o noapte, după o ceartă aprinsă între mama și Viorica, am ieșit pe balconul micuț al apartamentului bunicii. Am privit luminile blocurilor din jur și am început să plâng în șoaptă. M-am rugat atunci cum nu o mai făcusem niciodată: „Doamne, dă-mi putere să nu-i urăsc pe ai mei. Ajută-mă să-i iert și să nu mă pierd.”

A doua zi dimineață, am găsit-o pe mama stând pe marginea patului bunicii, ținând în mână o fotografie veche cu ele două, zâmbind la mare.

— Nu știu ce să fac… Simt că o pierd pe Viorica pentru totdeauna, mi-a spus cu voce stinsă.

Am luat-o de mână și i-am spus ce simțeam: că poate ar trebui să renunțăm la apartament dacă asta ar aduce pacea între noi. Mama s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut imposibilul.

— Știi cât am muncit pentru tot ce avem? Pentru voi? Nu pot să las totul baltă doar ca să nu se supere sora mea!

Discuțiile au continuat zile întregi. Avocatul familiei ne-a explicat că legea e clară: apartamentul se împarte egal. Dar nimeni nu voia jumătăți de măsură. Fiecare voia totul sau nimic.

Într-o duminică dimineața am mers singură la biserică. M-am așezat în genunchi în fața altarului și am început să plâng. O bătrână s-a apropiat de mine și mi-a pus mâna pe umăr.

— Copilă dragă, Dumnezeu nu vrea ca familia ta să se destrame pentru niște cărămizi. Roagă-te pentru pace și lasă-L pe El să lucreze.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Am început să mă rog mai mult. Seara citeam psalmi și încercam să vorbesc cu mama despre iertare. Dar ea era prea rănită ca să asculte.

Într-o zi, Sorin a venit acasă furios:

— Nu mai suport! Toată lumea vorbește numai despre bani! Parcă nici nu mai suntem familie!

Atunci am decis că trebuie să fac ceva. Am propus o întâlnire între toți: mama, Viorica, Sorin și tata. Ne-am adunat în sufrageria bunicii, printre mobilele vechi și fotografiile îngălbenite.

— Vreau doar să spun ceva înainte să începeți iar să vă certați, am spus tremurând. Bunica ar fi vrut să fim împreună. Nu cred că ar fi vrut ca apartamentul ei să ne despartă. Poate ar trebui să-l vindem și să donăm o parte din bani unei cauze care i-ar fi plăcut ei…

A fost liniște câteva secunde lungi. Mama a început să plângă. Viorica s-a uitat la mine cu ochii mari.

— Poate ai dreptate… Poate că ne-am pierdut cu totul în lupta asta… a spus ea încet.

Nu a fost ușor. Au urmat luni de discuții, compromisuri și lacrimi. Până la urmă am vândut apartamentul și am donat o parte din bani unui azil de bătrâni unde bunica mersese voluntar când era mai tânără. Restul banilor s-au împărțit egal.

Relația dintre mama și Viorica nu s-a vindecat peste noapte, dar au început să vorbească din nou. Eu am rămas cu un gol în suflet, dar și cu o liniște nouă: știam că făcusem tot ce puteam ca familia mea să nu se destrame complet.

Uneori mă întreb dacă rugăciunea chiar schimbă lucrurile sau doar ne schimbă pe noi. Dar știu sigur că fără credință n-aș fi rezistat. Oare câți dintre noi au trecut prin astfel de încercări? Cum ați reușit voi să găsiți pacea când familia voastră era pe cale să se rupă?