În acea noapte când am încuiat-o pe Ana în debara – O dramă de familie românească

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc așa! — vocea Anei răsuna în bucătăria mică, spartă de ecoul paharelor care tremurau pe masă. Era trecut de miezul nopții, iar blocul nostru vechi din cartierul Militari părea să respire odată cu noi, martor tăcut la încă o ceartă fără sfârșit.

Mă uitam la ea, cu pumnii strânși pe marginea scaunului. Simțeam cum mă sufocă furia, dar și neputința. De luni întregi, totul se transformase într-o luptă: facturi, copilul bolnav, serviciul meu nesigur, reproșurile ei, tăcerile mele. Ana nu mai era fata veselă pe care o cunoscusem la facultate. Era obosită, cu ochii roșii de plâns, mereu cu vorba la ea, mereu nemulțumită.

— Dacă nu-ți convine, du-te și dormi în debara! — am urlat, fără să-mi dau seama ce spun. Am arătat spre ușa mică de lângă baie, unde țineam borcanele cu murături și cutiile cu haine vechi.

Ana s-a ridicat încet, fără să spună nimic. Mi-a aruncat o privire pe care n-o voi uita niciodată: era un amestec de durere, dispreț și resemnare. A intrat în debara, iar eu, orbit de orgoliu, am încuiat ușa. Am rămas singur în bucătărie, cu inima bătându-mi nebunește. Am crezut că am câștigat. Că am pus piciorul în prag, că am arătat cine e bărbatul în casă.

Noaptea aceea a fost cea mai lungă din viața mea. Am încercat să dorm, dar fiecare sunet din apartament mă făcea să tresar. Mă gândeam la copilul nostru, la Andreea, care dormea liniștită în camera ei, fără să știe că părinții ei se destramă. Mă gândeam la Ana, la cum plângea în tăcere, la cum îi tremurau umerii când se simțea neputincioasă. Dar nu m-am dus să o scot. Mândria mea era mai puternică decât orice urmă de iubire.

Dimineața, când am deschis ușa de la debara, Ana stătea pe podea, cu genunchii la piept și ochii umflați de plâns. Nu a spus nimic. S-a ridicat încet, și-a luat o bluză de pe cuier și a intrat în baie. Am rămas în prag, cu cheia în mână, simțindu-mă mai mic decât oricând.

— Vlad, nu mai pot. Nu mai pot să trăiesc cu tine. — vocea ei era calmă, dar rece ca gheața. — Azi plec la mama. Ia-ți rămas bun de la Andreea.

Am încercat să protestez, să-i spun că a fost doar o greșeală, că eram nervos, că nu am vrut să o rănesc. Dar cuvintele mi-au rămas în gât. Ana nu m-a privit. Și-a făcut bagajul în tăcere, a sărutat-o pe Andreea pe frunte și a ieșit pe ușă, fără să se uite înapoi.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Am rămas singur în apartamentul gol, cu jucăriile Andreei împrăștiate pe covor și cu mirosul de cafea pe care Ana nu-l va mai face niciodată pentru mine. Am încercat să o sun, să-i scriu, să-i spun că îmi pare rău. Dar nu mi-a răspuns. Mama ei mi-a trimis un mesaj scurt: „Las-o să respire. Ai făcut destul.”

La serviciu, colegii mă priveau ciudat. Șeful m-a chemat într-o zi la el în birou.

— Vlad, ai probleme acasă? Se vede pe tine. Dacă ai nevoie de timp, spune-mi. Dar nu-ți aduce necazurile la muncă.

Am dat din cap, rușinat. Nu puteam să spun nimănui ce făcusem. Cum să le spun că mi-am încuiat soția în debara, ca pe un copil obraznic? Cum să le spun că am pierdut totul din cauza unui moment de furie?

Seara, mergeam pe străzi fără țintă, încercând să găsesc un sens. Mă opream în fața blocului mamei Anei, sperând să o văd măcar o clipă. Odată, am zărit-o pe Andreea la geam. Mi-a făcut cu mâna, dar Ana a tras perdeaua imediat. Am simțit cum mi se rupe inima.

Au trecut săptămâni. Am început să merg la terapie, la insistențele unui prieten. Psihologul, domnul Dobre, m-a întrebat direct:

— Vlad, de ce ai făcut asta? Ce ai vrut să demonstrezi?

Nu am știut să răspund. Poate că am vrut să simt că am control, că nu sunt slab, că nu mă las călcat în picioare. Dar tot ce am reușit a fost să distrug tot ce aveam mai drag.

Într-o zi, Ana mi-a trimis un mesaj: „Vreau să divorțăm. Nu mai pot avea încredere în tine.”

Am plâns ca un copil. Am încercat să-i explic, să-i spun că m-am schimbat, că merg la terapie, că o iubesc. Dar era prea târziu. Ana era hotărâtă. Andreea a rămas cu ea, iar eu am primit dreptul să o văd doar în weekenduri.

Acum, în fiecare sâmbătă, merg la locul de joacă și o privesc pe Andreea cum se dă în leagăn. Încerc să fiu un tată bun, să nu-i arăt cât de mult mă doare absența Anei. Dar când ajung acasă, mă prăbușesc pe canapea și mă întreb: cum am ajuns aici? Cum am putut să-mi las mândria să distrugă totul?

Poate că nu Ana a pierdut cel mai mult. Poate că eu sunt cel care a pierdut totul. Oare există iertare pentru greșelile pe care le facem la furie? Sau unele răni nu se mai vindecă niciodată?