În fiecare zi la biserică: Adevărul care mi-a sfâșiat familia

— Unde te duci iar, Radu? e deja a treia oară săptămâna asta, îi spun cu voce tremurată, încercând să-mi ascund neliniștea în spatele unei întrebări banale. El își trage paltonul pe umeri, evitându-mi privirea, și răspunde sec:

— La biserică, Irina. Simt că am nevoie de liniște.

Îl privesc cum închide ușa în urma lui, iar liniștea casei devine apăsătoare. Nu era genul religios, nu fusese niciodată. În copilărie, mergeam împreună la slujbe doar de Paște, de dragul părinților lui. Acum, de două luni, merge zilnic. Mă uit la ceas: 18:30. Știu că slujba de seară se termină la 19:00, dar el nu se întoarce niciodată înainte de 20:00.

Într-o seară, nu mai rezist. Îmi iau geaca și ies pe furiș după el. Îl văd intrând în biserica veche de pe strada noastră, dar nu rămâne mult. După nici zece minute, iese și o ia pe o alee lăturalnică. Îl urmăresc cu inima bătându-mi nebunește. Se oprește în fața unui bloc gri, sună la interfon și dispare înăuntru.

Mă întorc acasă cu pași grei. Noaptea nu pot dormi. A doua zi, îi spun surorii mele, Laura, ce am văzut.

— Irina, trebuie să afli adevărul. Nu poți trăi așa, cu îndoieli, îmi spune ea, strângându-mă în brațe.

În următoarele zile, devin o umbră prin casă. Radu e tot mai distant, iar copiii simt tensiunea. Maria, fata noastră de doisprezece ani, mă întreabă într-o seară:

— Mami, de ce e tata mereu supărat?

Îi zâmbesc forțat și îi spun că e obosit de la serviciu. Dar adevărul mă roade pe dinăuntru.

Într-o vineri, când Radu pleacă din nou „la biserică”, mă hotărăsc să-l confrunt. Îl aștept la întoarcere, stând pe întuneric în sufragerie. Când intră, îl privesc direct în ochi:

— Radu, unde ai fost cu adevărat?

Se oprește brusc, surprins de tonul meu. Ezită o clipă, apoi spune:

— Ți-am zis, la biserică.

— Nu minți! Te-am urmărit. Am văzut unde ai intrat.

Îl văd cum se schimbă la față. Pentru prima dată după mulți ani, îl văd speriat.

— Irina… nu e ceea ce crezi…

— Atunci ce e? Cine e acolo? Cine te așteaptă?

Se lasă pe canapea, cu capul în mâini. Tace mult timp. În cele din urmă, ridică privirea spre mine, cu ochii plini de lacrimi.

— E… e Ana. Fosta mea colegă de la liceu. Are cancer. Nu mai are pe nimeni. M-a rugat să o ajut… să nu fie singură.

Rămân fără cuvinte. Mă așteptam la orice, dar nu la asta. Îl privesc lung, încercând să-mi dau seama dacă spune adevărul.

— Și de ce nu mi-ai spus? De ce ai ascuns?

— Pentru că știam că nu vei înțelege. Pentru că… pentru că am simțit că mă îndepărtez de tine și nu voiam să te rănesc mai mult.

Mă ridic și ies din cameră. Plâng în baie, încercând să-mi adun gândurile. În zilele următoare, Radu e mai prezent acasă. Îmi arată mesaje de la Ana, îmi povestește despre vizitele la spital. Încep să-l cred, dar rana rămâne.

Într-o duminică, mă roagă să merg cu el la Ana. Ezit, dar accept. O găsesc pe Ana slabă, cu ochii mari și triști. Îmi zâmbește slab:

— Mulțumesc că ai venit. Radu mi-a spus cât de greu e pentru tine.

Stăm de vorbă ore întregi. Ana îmi povestește despre singurătate, despre frica de moarte. La plecare, mă strânge de mână:

— Ai un soț bun. Nu-l pierde.

Pe drum spre casă, Radu mă privește cu teamă:

— Mă poți ierta?

Nu-i răspund imediat. În sufletul meu e furtună. Nu știu dacă pot ierta minciuna, dar știu că nu vreau să pierd totul din cauza fricii.

Au trecut luni de atunci. Ana s-a stins, iar Radu a rămas schimbat. E mai atent cu noi, mai prezent. Eu încă lupt cu neîncrederea, dar încerc să reconstruiesc ceea ce s-a rupt.

Mă întreb adesea: cât de mult putem ierta? Și cât de mult ne putem schimba pentru cei pe care îi iubim? Poate cineva să uite cu adevărat o trădare, chiar dacă nu a fost ceea ce părea?