În loc să-și crească propriul copil, a apelat la mama lui: Povestea mea despre sacrificiu, neînțelegere și curaj

— Irina, nu mai plânge, te rog! Nu vezi că-l stresezi și pe Vlad?
Vocea mamei lui Vlad răsună în bucătăria mică, unde stau cu capul în mâini, încercând să-mi ascund lacrimile. E trecut de miezul nopții, iar David, băiețelul nostru de trei luni, plânge neconsolat în camera alăturată. Vlad nu e acasă. A zis că merge la un meci cu băieții, „să se relaxeze puțin”, după cum mi-a spus înainte să iasă pe ușă, fără să se uite la mine.

Mă simt singură, epuizată și vinovată. De ce nu pot fi o mamă mai bună? De ce nu pot să-l liniștesc pe David? Și de ce Vlad nu mă ajută deloc? M-am gândit că după naștere vom fi o echipă, că vom împărți nopțile nedormite și grijile. Dar realitatea e alta: el a început să vină tot mai târziu acasă, iar când e aici, pare absent. Iar eu… eu am devenit invizibilă.

— Irina, lasă-l pe David la mine și du-te să te culci! Eu am crescut trei copii, știu ce fac. Tu… tu ești prea emotivă, prea sensibilă. Nu-i bine pentru copil!
O privesc pe soacra mea cum îl ia pe David din pătuț și îl leagănă cu mișcări sigure. Mă simt umilită și neputincioasă. Parcă nu sunt în stare de nimic. Mă retrag în dormitor și mă prăbușesc pe pat, dar somnul nu vine. În minte îmi răsună vorbele prietenei mele cele mai bune, Ana: „Irina, tu ai vrut să-i faci totul ușor lui Vlad. Dar el trebuia să fie acolo pentru tine! Nu e vina ta că nu te susține!”

Dar oare nu e vina mea? Poate dacă aș fi fost mai calmă, mai organizată… poate dacă nu i-aș fi cerut ajutorul atât de des… Poate atunci Vlad n-ar fi fugit la mama lui ori de câte ori avea ocazia.

A doua zi dimineață, găsesc bucătăria curată și pe soacra mea pregătind ceaiul. Vlad încă doarme. Îmi zâmbește forțat:

— Ai dormit bine? Să știi că David a fost cuminte după ce l-am luat eu.

Înghit în sec. Mă simt ca o musafiră în propria casă. Îmi iau copilul în brațe și mă retrag în camera mea. Îl privesc cum doarme liniștit și mă întreb dacă va simți vreodată cât de mult îl iubesc sau dacă va crește cu impresia că mama lui nu a fost niciodată destul de bună.

Seara, când Vlad se trezește și vine la masă, încerc să deschid subiectul:

— Vlad, aș vrea să vorbim puțin despre noi… despre cum ne împărțim responsabilitățile cu David.

El oftează și se uită la telefon:

— Irina, hai te rog… Mama se descurcă perfect cu el. Tu ești mereu obosită și nervoasă. Las-o pe ea să te ajute! Ce vrei mai mult?

— Vreau să fim o familie! Vreau să fii tatăl lui David, nu doar un musafir în viața noastră!

Ridică tonul:

— Nu exagera! Toți bărbații fac așa! Ce vrei să fac? Să stau toată ziua cu copilul în brațe?

Mă simt ca și cum aș fi lovită în stomac. Îmi vine să țip, dar mă abțin. Îmi aduc aminte de tata, care niciodată nu s-a implicat cu adevărat în familie și de mama care plângea nopți întregi fără ca cineva s-o întrebe dacă e bine.

În zilele următoare, soacra mea devine tot mai prezentă. Îmi critică modul în care îl îmbrac pe David, cum îl hrănesc sau cum îi vorbesc. Vlad e tot mai absent. Prietena mea Ana mă sună într-o seară:

— Irina, trebuie să vorbești serios cu el! Nu poți trăi așa! Nu ești menajera nimănui!

— Ana… dacă pleacă? Dacă rămân singură cu David?

— Mai bine singură decât nefericită! Copilul tău are nevoie de o mamă fericită!

În acea noapte plâng din nou. Îmi dau seama că am ajuns la capătul puterilor. Nu mai pot continua așa.

A doua zi dimineață îl aștept pe Vlad în bucătărie.

— Vlad, vreau să plec la mama câteva zile cu David. Am nevoie să mă liniștesc.

Se uită la mine surprins:

— Ce ai pățit? Iar te plângi? Dacă nu-ți convine aici, du-te!

Nu mă oprește. Nici măcar nu încearcă să mă convingă să rămân. Îmi fac bagajele cu mâinile tremurânde și plec spre gară cu David în brațe.

La mama acasă găsesc liniște și înțelegere. Ea mă ține strâns în brațe și îmi spune:

— Irina, tu meriți mai mult! Nu lăsa pe nimeni să-ți spună că nu ești o mamă bună!

Încep să merg la terapie și încet-încet îmi recapăt încrederea în mine. Într-o zi îi scriu lui Vlad un mesaj lung în care îi spun tot ce simt: cât de mult m-a durut absența lui, cât de greu mi-a fost să fiu criticată constant și cât de mult îmi doresc ca David să aibă un tată prezent.

Răspunsul lui e scurt: „Nu știu ce vrei de la mine. Eu nu pot mai mult.”

În acel moment simt că s-a rupt ceva definitiv între noi. Dar pentru prima dată după mult timp respir ușurată. Știu că am făcut tot ce am putut.

Acum sunt doar eu și David. E greu, dar suntem împreună și asta contează cel mai mult.

Mă întreb adesea: De ce încă mai credem că doar femeile trebuie să se sacrifice? Câți dintre noi au curajul să spună „ajunge” atunci când doare prea tare?