În Miez de Noapte, Când Soacra Mea a Bătut la Ușă cu Copiii: Povestea Unei Familii Frânte

— Deschide, te rog! E urgent! vocea Irinei răsuna disperată dincolo de ușă, în timp ce bătea cu pumnii în lemnul vechi al apartamentului nostru din cartierul Titan. Era trecut de miezul nopții, iar liniștea blocului era spartă doar de plânsetul înfundat al nepoatei mele, Maria. M-am ridicat buimacă din pat, cu inima bătându-mi nebunește. Nu-mi amintesc să fi simțit vreodată atâta teamă și confuzie.

Când am deschis ușa, Irina stătea în prag cu ochii umflați de plâns, ținând-o strâns pe Maria de o mână, iar pe Andrei, băiețelul ei de patru ani, îl purta în brațe. Am simțit un val de frig și disperare intrând odată cu ei.

— Ce s-a întâmplat? am șoptit, încercând să nu trezesc vecinii.

Irina a izbucnit în lacrimi și s-a prăbușit pe canapea. Copiii s-au lipit de ea, tremurând. Mi-am dat seama că nu era doar o ceartă obișnuită cu fratele meu, Vlad. Era ceva mult mai grav.

— Nu mai pot, Ana… Vlad… Vlad a plecat. A zis că nu se mai întoarce. Că are pe altcineva. Am găsit mesajele… Am găsit pozele… Nu știu ce să fac! Nu am unde să mă duc!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Vlad era fratele meu mai mare, cel care promisese mereu că va fi altfel decât tata. Tata ne-a părăsit când eram mici, pentru o altă femeie. Mama a rămas singură cu noi doi, muncind pe rupte ca să ne țină la școală și să nu ne lipsească pâinea de pe masă. Am crescut cu promisiunea că noi nu vom repeta greșelile lui.

Dar iată-mă acum, privind-o pe Irina cum se destramă sub ochii mei, exact ca mama în urmă cu douăzeci de ani.

— Rămâneți aici cât aveți nevoie, am spus hotărâtă, încercând să-mi ascund furia și dezamăgirea. Copiii au adormit în brațele Irinei, iar eu am stat trează toată noaptea, ascultând liniștea grea și gândindu-mă la tot ce s-a întâmplat.

A doua zi dimineață, mama a venit să vadă ce se întâmplase. Când a văzut-o pe Irina plângând în bucătărie, a oftat adânc și a spus:

— Istoria se repetă… Dar nu trebuie să lăsăm copiii să sufere ca voi.

Am simțit o furie mocnită față de Vlad. Cum a putut să facă asta? Cum a putut să-și abandoneze familia pentru o aventură? L-am sunat de zeci de ori în acea zi, dar nu a răspuns. În schimb, mi-a trimis un mesaj sec: „Nu te băga. E decizia mea.”

Zilele au trecut greu. Irina era o umbră a femeii vesele pe care o știam. Copiii întrebau zilnic unde e tata. Maria desena inimioare frânte și le lipea pe frigider. Mama încerca să o ajute pe Irina cu sfaturi și mâncare caldă, dar nimic nu părea să aline durerea.

Într-o seară, când stăteam la masă cu toții, Maria a întrebat:

— Mami, tati nu mai vine niciodată?

Irina a izbucnit în plâns și a fugit în baie. Am rămas eu cu copiii, încercând să le explic că uneori adulții fac greșeli și că nu e vina lor. Dar cum să explici unui copil că tatăl lui a ales altceva?

În tot acest timp, Vlad nu a dat niciun semn. Mama era distrusă – nu doar pentru Irina și copii, ci și pentru că vedea cum se repetă coșmarul vieții ei prin propriul fiu.

Într-o zi, l-am întâlnit pe Vlad la colțul blocului. Era obosit, neras și părea mai bătrân cu zece ani.

— De ce ai făcut asta? l-am întrebat printre dinți.

A ridicat din umeri.

— Nu mai eram fericit… Nici eu, nici ea. Am cunoscut pe altcineva… Nu pot trăi o minciună toată viața.

— Dar copiii? Familia ta?

— O să-i ajut financiar… Dar nu pot rămâne doar pentru aparențe.

L-am privit cu ură și milă în același timp. Mi-am dat seama că nimic din ce aș spune nu-l va face să se răzgândească.

Seara aceea am petrecut-o cu Irina pe balcon, privind luminile orașului.

— Ana, crezi că voi putea merge mai departe? Crezi că o să fiu vreodată întreagă?

Am strâns-o în brațe.

— O să fie greu… Dar ai copiii tăi și pe noi. Nu ești singură.

Au trecut luni până când Irina a început să zâmbească din nou. A găsit un job la o grădiniță din cartier și încet-încet și-a recâștigat demnitatea. Maria și Andrei au crescut frumos, chiar dacă dorul după tatăl lor nu a dispărut niciodată.

Eu? Am rămas cu întrebarea: oare suntem condamnați să repetăm greșelile părinților noștri? Sau putem rupe lanțul suferinței?

Poate că fiecare familie are demonii ei. Dar cât putem duce fără să ne pierdem pe noi înșine? Voi ce credeți?