În umbra disprețului: O fiică în căutarea propriei voci

— Nu mai pot, tata! Nu mai pot să fiu invizibilă în casa asta! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce lacrimile îmi curgeau pe obraji. Viorel, tatăl meu, s-a întors spre mine cu o privire rece, de parcă eram o străină care îi tulburase liniștea. Mirela, sora mea vitregă, stătea pe canapea, cu telefonul în mână, zâmbind ironic.

Era seara dinaintea zilei mele de naștere. Ar fi trebuit să simt emoție, să mă bucur, dar tot ce simțeam era un gol imens. Mama murise acum doi ani, iar de atunci casa noastră se transformase într-un loc străin, plin de umbre și tăceri apăsătoare. Tata se recăsătorise cu Lidia, iar Mirela, fiica ei, părea să ocupe tot spațiul rămas. Eu eram doar un ecou, o prezență tolerată, dar niciodată iubită.

— Nu mai dramatiza, Ana, a spus Viorel, fără să mă privească. Mereu ai impresia că lumea se învârte în jurul tău.

— Dar nu vezi că nu mă asculți niciodată? am izbucnit. Nu vezi că Mirela primește tot ce vrea, iar eu… eu nici măcar nu exist pentru tine!

Mirela a râs scurt, aruncându-mi o privire plină de dispreț. — Poate dacă ai fi mai puțin isterică, ai primi și tu ceva, a spus ea, fără să ridice ochii din telefon.

Am simțit cum mă sufoc. Am fugit în camera mea, trântind ușa, și m-am prăbușit pe pat. Am scos din sertar jurnalul mamei, singura mea alinare. Îl citeam mereu când nu mai puteam suporta greutatea singurătății. Pagini pline de scrisul ei rotund, cu gânduri despre mine, despre visele mele, despre cât de mult mă iubea. Mă agățam de acele cuvinte ca de o frânghie aruncată într-o prăpastie.

În noaptea aceea, am adormit cu jurnalul strâns la piept, sperând că, măcar în vis, mama va veni să mă îmbrățișeze. Dar dimineața a venit crudă, cu lumina ei rece. Am coborât la bucătărie, unde Lidia pregătea micul dejun doar pentru Mirela. Pe masa mea nu era nimic.

— La mulți ani, Ana, a spus Lidia, fără să mă privească. Vocea ei era seacă, ca și cum ar fi bifat o obligație. Mirela a mormăit ceva, apoi a început să povestească despre petrecerea la care urma să meargă în weekend. Tata a intrat în grabă, și-a luat cafeaua și a plecat fără să spună un cuvânt. Nici măcar nu și-a amintit că era ziua mea.

Am ieșit din casă cu ochii în lacrimi, fără să știu unde să mă duc. Am mers pe străzi, printre blocurile cenușii, încercând să-mi adun gândurile. M-am oprit în fața școlii, dar nu am avut puterea să intru. M-am așezat pe o bancă și am privit copiii care se jucau în parc. M-am întrebat dacă și ei se simt uneori invizibili, dacă și ei își doresc să fie văzuți, auziți, iubiți.

Telefonul a vibrat. Era un mesaj de la prietena mea, Roxana: „La mulți ani, Ana! Să nu uiți că meriți să fii fericită. Te aștept la mine după școală.” Am zâmbit amar. Roxana era singura care mă asculta cu adevărat, dar nici măcar ea nu putea umple golul lăsat de mama.

Am mers la Roxana după-amiază. M-a întâmpinat cu o îmbrățișare caldă și o felie de tort făcut de mama ei. În casa lor mirosea a vanilie și a liniște. Am povestit ore întregi, iar la un moment dat am izbucnit în plâns.

— Nu mai pot, Roxana. Tata nu mă vede, Mirela mă urăște, iar Lidia… nici nu știu de ce mă suportă. Mi-e dor de mama. Mi-e dor să fiu iubită.

Roxana m-a strâns mai tare. — Ana, știu că doare. Dar trebuie să vorbești cu tatăl tău. Să-i spui tot ce simți. Poate nu-și dă seama cât de rău îți face.

Am dat din cap, dar în sufletul meu era doar teamă. Cum să-i spun unui om care nu mă ascultă niciodată că mă doare? Cum să-i spun că simt că nu mai am loc în propria mea familie?

Seara, când m-am întors acasă, am găsit-o pe Lidia în bucătărie. Mirela era în cameră, râzând la telefon. Tata nu era acasă. Am vrut să trec pe lângă Lidia fără să spun nimic, dar ea m-a oprit.

— Ana, știu că nu-ți place aici. Știu că nu mă accepți. Dar și pentru mine e greu. Nu e ușor să fii mama altcuiva, mai ales când copilul acela nu te vrea.

Am rămas pe loc, surprinsă de sinceritatea ei. — Nu vreau să te urăsc, Lidia. Dar mi-e dor de mama. Și simt că nu mai am loc aici.

Lidia a oftat. — Poate ar trebui să vorbim mai des. Să încercăm să ne cunoaștem. Nu pot să-ți fiu mamă, dar pot să încerc să-ți fiu prietenă.

Am dat din cap, fără să știu ce să răspund. Era pentru prima dată când cineva din familia asta îmi vorbea cu adevărat. Poate că nu era totul pierdut.

Când tata a venit acasă, am prins curaj și m-am dus la el. — Tata, vreau să vorbim. Vreau să știi că mă doare. Că simt că nu mai am loc aici. Că mi-e dor de tine.

Viorel m-a privit lung, apoi a oftat. — Știu că am greșit, Ana. Și mie mi-e dor de mama ta. Dar nu știu cum să fiu tată pentru tine, nu știu cum să te ajut să treci peste asta.

Am plâns amândoi, pentru prima dată după mult timp. Poate că nu era totul pierdut. Poate că, dacă aveam curaj să vorbesc, să spun ce simt, puteam să-mi găsesc vocea chiar și în casa asta plină de umbre.

Mă întreb, oare câți dintre noi trăim în case unde nu suntem văzuți, unde strigătul nostru rămâne fără ecou? Oare cât de greu este să-ți găsești vocea atunci când toți par să te ignore? Voi ați avut curajul să spuneți ce simțiți?