În umbra fratelui meu: Povestea unui fiu invizibil

— Nu înțelegi niciodată ce spun, Rareș! De ce nu poți fi ca Vlad?
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la supa de pui. Tata stătea la masă, cu ziarul în față, fără să ridice privirea. Vlad, fratele meu mai mare, își făcea temele la geam, cu o liniște aproape ostentativă. Eu, Rareș, stăteam cu capul plecat, încercând să-mi înghit lacrimile. Aveam doisprezece ani și deja știam că nu voi fi niciodată „ca Vlad”.

Îmi amintesc perfect ziua aceea de toamnă. Era frig și ploua mărunt. Mama tocmai descoperise că luasem un opt la matematică. Pentru ea, era o tragedie. Pentru Vlad, optul era o rușine. Pentru mine… era o victorie. Dar nimeni nu a văzut asta. — Vlad a luat zece, așa se face! — a spus mama, cu voce tăioasă. Tata a oftat și a dat pagina la ziar.

Anii au trecut și fiecare zi părea o reluare a aceleiași scene: Vlad era premiantul, eu eram „cel care putea mai mult dacă s-ar strădui”. La liceu, Vlad a intrat la informatică la cel mai bun colegiu din oraș. Eu am ales filologia, pentru că îmi plăcea să scriu poezii și să citesc romane. Mama a spus că e o pierdere de timp și că „nu se face nimic cu literatura”. Tata nu a zis nimic. Vlad a râs: — O să ajungi profesor de română la țară!

Într-o seară, când aveam șaptesprezece ani, am încercat să-i spun mamei că vreau să dau la Litere. S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi spus că vreau să fug în lume cu circul. — Nu avem bani de aruncat pe prostii! Vlad merge la Politehnică, tu ar trebui să faci ceva serios! — a tunat ea. Am simțit cum mi se strânge inima. Am ieșit din bucătărie și am trântit ușa camerei mele. Pe hol, l-am auzit pe tata murmurând: — Lasă-l, femeie, poate știe el ce face… Dar vocea lui era slabă, pierdută în zgomotul televizorului.

Vlad era mereu prezent la mesele de familie, cu povești despre olimpiade și proiecte IT. Eu eram invitat doar să aduc salata sau să strâng masa. Odată, când am câștigat un premiu la un concurs de poezie, am venit acasă cu diploma în mână. Mama nici nu s-a uitat la ea. — Bravo, dar vezi să nu-ți scadă media la matematică! — mi-a spus, fără să ridice privirea din cratiță.

În facultate am plecat la București. A fost prima dată când am simțit că respir. Am cunoscut oameni care mă ascultau când vorbeam despre cărți și poezie. Am avut prima iubită, Ioana, care mi-a spus că sunt special și că vede ceva în mine ce alții nu văd. Dar chiar și atunci, când mă suna mama, tot despre Vlad vorbea: — A fost avansat la firmă! Are deja mașină! Tu ce faci acolo? Tot cu poeziile tale?

La douăzeci și cinci de ani m-am întors acasă de Crăciun. Vlad era deja logodit cu o fată dintr-o familie „bună”. Mama pregătise totul pentru el: prăjitura preferată, camera aranjată ca-n copilărie. Eu am dormit pe canapeaua din sufragerie. În noaptea aceea am ieșit pe balcon și l-am găsit pe tata fumând singur. — Știi… și eu am vrut să fiu pictor când eram tânăr — mi-a spus el încet. — Dar n-a vrut mama ta… N-am avut curajul să mă cert cu ea.

Am simțit atunci că nu sunt singurul care trăiește cu visele frânte. Dar tot nu m-am simțit văzut.

Anii au trecut și Vlad s-a mutat în Germania cu familia lui. Eu am rămas în București, profesor de română la un liceu modest. Mama mă suna rar și doar ca să-mi spună ce bine îi merge lui Vlad sau cât de mult îi lipsesc nepoții ei „de acolo”. Tata s-a stins într-o primăvară ploioasă, fără să apuce să-și vadă vreun tablou expus.

Când am împlinit treizeci și cinci de ani, am publicat primul meu volum de poezii. L-am trimis acasă prin poștă, cu dedicație pentru mama: „Pentru cea care m-a învățat să caut lumina chiar și atunci când nu o vede nimeni.” Nu mi-a răspuns niciodată.

Într-o zi de vară, m-am întâlnit cu Vlad într-o cafenea din centru. Era grăbit, mereu cu telefonul în mână. — Tu chiar n-ai vrut niciodată mai mult? — m-a întrebat el brusc. — Să fii cineva? Am zâmbit amar: — Poate că eu am vrut doar să fiu văzut…

Acum stau singur în apartamentul meu mic din București și mă uit la rafturile pline de cărți și diplome prăfuite. Mă întreb dacă e posibil să te iubești pe tine însuți atunci când toată viața ai fost doar „celălalt băiat”, cel invizibil.

Oare câți dintre noi trăim vieți întregi încercând să fim văzuți? Oare putem învăța vreodată să ne iubim pe noi înșine dacă nu am fost niciodată iubiți fără condiții?