Încrederea care ucide: Povestea ceaiului otrăvit și a trădării din familie

— Jozefina, ți-am adus ceaiul cu lămâie, exact cum îți place, a spus Camelia, zâmbind larg, dar ochii ei nu zâmbeau deloc. Am privit ceașca aburindă și pentru prima dată în viață mi-am simțit inima bătând atât de tare încât am crezut că o să leșin. Era ceva ciudat în aer, un miros ușor înțepător, pe care nu-l recunoșteam.

— Mulțumesc, Camelia, am răspuns încet, încercând să-mi ascund tremurul mâinilor. O urmăream cum se așază la masa din bucătărie, cu telefonul în mână, tastând frenetic. De când fiul meu, Vlad, plecase la muncă în Germania, Camelia se mutase la mine „ca să nu fiu singură”. Dar singurătatea nu mă speria – mă speria prezența ei.

Totul a început cu mici lucruri: cheile mele dispărute, medicamentele schimbate între ele, facturi neplătite deși îi lăsam banii pe masă. Când am încercat să-i spun lui Vlad la telefon, m-a certat:

— Mamă, exagerezi! Camelia te ajută cu tot ce poate. Nu mai fi suspicioasă!

Dar eu știam. Simțeam. În fiecare dimineață, Camelia îmi aducea ceaiul. Uneori avea un gust amar, alteori prea dulce. Într-o zi am văzut-o punând ceva în ceașcă. Când m-a văzut privind-o, a zâmbit strâmb:

— E doar miere de salcâm, Jozefina. Știi că-ți face bine la gât.

Am început să ascund ceaiul sub chiuvetă și să-l arunc când nu era atentă. Într-o seară, am auzit-o vorbind la telefon:

— Nu mai rezist mult. O să fie totul al nostru. Da, Vlad nu știe nimic.

M-am cutremurat. Cine era la celălalt capăt? Am încercat să-i spun surorii mele, Maria:

— Maria, cred că vrea să mă omoare pentru apartament!

— Of, Jozefina, ai început să vezi fantome! Camelia e o fată bună.

Nimeni nu mă credea. Am început să notez totul într-un carnețel: zilele când mă simțeam amețită după ceai, când găseam ușa de la balcon larg deschisă noaptea sau când găseam pastilele schimbate.

Într-o dimineață m-am trezit cu o durere groaznică de stomac. Camelia a venit repede:

— Ți-e rău? Poate ai băut prea repede ceaiul…

Am simțit o panică animalică. Am sunat la salvare fără să-i spun ei. La spital mi-au făcut analize și medicul m-a întrebat:

— Luați ceva medicamente noi? Aveți pe cineva care vă ajută cu ele?

Am dat din cap și am spus doar atât:

— N-am încredere în nimeni.

Când m-am întors acasă, Camelia era furioasă:

— De ce ai chemat salvarea? Vrei să mă faci de râs în bloc?

Am început să dorm cu cheia de la cameră sub pernă. Într-o zi am găsit testamentul meu răscolit prin sertare. Am știut atunci că nu sunt nebună.

Într-o seară am auzit-o din nou la telefon:

— Nu mai suport bătrâna asta! Dacă nu face infarct curând…

A doua zi am decis să-i spun direct:

— Camelia, vreau să pleci din casa mea.

A izbucnit:

— Cum poți să spui așa ceva? Eu te îngrijesc! Vlad o să afle tot!

— Să afle! Prefer să fiu singură decât să trăiesc cu frică.

A doua zi a plecat trântind ușa. Vlad m-a sunat furios:

— Ce-ai făcut? Camelia plânge! Cum poți s-o acuzi?

Am plâns și eu. Nu pentru Camelia, ci pentru că fiul meu nu mă credea. Am rămas singură într-un apartament prea mare și prea rece. Dar măcar eram vie.

Au trecut luni până când Vlad a venit acasă și a găsit carnețelul meu ascuns sub pernă. L-a citit fără să spună nimic. Apoi m-a privit cu ochii plini de rușine:

— Mamă… iartă-mă.

Nu știu dacă m-a iertat vreodată pentru că am distrus imaginea perfectă a familiei lui. Dar știu sigur că uneori cea mai mare trădare vine chiar din partea celor pe care îi iubești cel mai mult.

Mă întreb adesea: oare câți bătrâni trăiesc astăzi cu frica în suflet chiar în propria lor casă? Cât valorează încrederea atunci când devine o armă împotriva ta?