Inima împărțită: Povestea unei bunici între iubire și mândrie

— Nu pot să cred, Radu! Cum ai putut să-mi faci una ca asta? Ți-am spus de atâtea ori că nu e bine pentru tine!
Vocea mea răsuna în bucătăria mică, printre aburii de cafea și mirosul de pâine prăjită. Radu stătea în picioare, cu mâinile în buzunare, privindu-mă cu ochii aceia verzi pe care i-a moștenit de la mine. Mă durea să-l văd așa, prins între mine și Mirela, femeia care îi schimbase viața.
— Mamă, te rog… Nu e așa cum crezi. Mirela e o femeie bună. Ilinca are nevoie de o familie. Și Andreea… Andreea are nevoie de o soră.
Am simțit cum mi se strânge inima. Andreea, nepoata mea, era lumina ochilor mei. O crescusem cât timp Radu fusese plecat la muncă în Germania, iar soția lui murise prea devreme. Am fost mamă și bunică pentru ea. Acum, totul se schimba. O altă femeie intra în viața lor, cu o fetiță de șapte ani care nu-mi spunea nici măcar „bunica”.
— Nu pot, Radu. Îmi pare rău. Nu pot să mă prefac că totul e bine.
El a oftat și a ieșit din bucătărie, lăsându-mă singură cu gândurile mele. Am rămas acolo, privind la ceașca de cafea care se răcise pe masă. M-am întrebat dacă nu cumva greșeam eu. Dacă nu cumva mândria mea era mai puternică decât dragostea pentru copilul meu.

Câteva zile mai târziu, Mirela a venit la mine cu Ilinca. Era o după-amiază ploioasă, iar fetița stătea lipită de mama ei, cu ochii mari și speriați. Am încercat să zâmbesc, dar simțeam cum mi se strânge stomacul.
— Bună ziua, doamnă Viorica, a spus Mirela încet. Am adus-o pe Ilinca să vă cunoască mai bine.
Ilinca nu a spus nimic. S-a uitat la mine ca la o străină. Am încercat să-i întind o prăjitură, dar ea s-a ascuns după fusta Mirelei.
— Nu vrea să vorbească cu mine, am spus eu mai mult pentru mine decât pentru ele.
Mirela a oftat.
— E greu pentru ea. Și pentru mine. Știu că nu mă acceptați încă… Dar vă rog, încercați să o cunoașteți pe Ilinca. E un copil bun.
Am simțit un nod în gât. M-am gândit la Andreea, la cât de mult suferise când mama ei murise. Poate că Ilinca avea nevoie doar de timp. Sau poate că eu aveam nevoie de timp.

Seara aceea am plâns în tăcere, ascunsă sub pătură ca un copil pedepsit. M-am rugat la Dumnezeu să-mi dea putere să nu-i pierd pe toți.

Timpul a trecut greu. Radu și Mirela s-au mutat împreună într-un apartament mic din cartierul vecin. Andreea venea tot mai rar la mine. Într-o zi am găsit-o plângând pe banca din fața blocului.
— Ce s-a întâmplat, puiule?
— Ilinca nu mă lasă să mă joc cu păpușile mele… Spune că sunt ale ei acum! Și mama Mirela țipă la mine dacă mă cert cu ea…
Am simțit furie și neputință. Cum să-i explic unui copil că dragostea se împarte? Că uneori trebuie să accepți oameni noi în viața ta chiar dacă doare?

Într-o duminică am decis să merg la ei fără să anunț. Am dus plăcinte calde și fructe pentru fete. Când am intrat, am găsit-o pe Mirela certându-se cu Radu.
— Nu mă ajută deloc! Eu trebuie să fac totul! Și Andreea nu mă ascultă!
Radu părea obosit și resemnat.
— E greu pentru toți… Dar trebuie să avem răbdare.
M-am simțit ca un intrus. Am lăsat plăcintele pe masă și am ieșit fără un cuvânt.

În acea seară m-a sunat Radu.
— Mamă, nu mai putem așa… Fetele se ceartă mereu, Mirela e epuizată… Poate ar trebui să le iei pe fete la tine câteva zile?
Am acceptat fără să gândesc prea mult. Poate era șansa mea să repar ceva.

Primele zile au fost un coșmar. Andreea și Ilinca se certau din orice: păpuși, haine, televizor. Eu încercam să le împac, dar simțeam că nu reușesc decât să le supăr pe amândouă.
Într-o seară le-am găsit plângând amândouă în camera lor.
— De ce nu mă iubești ca pe Andreea? m-a întrebat Ilinca printre sughițuri.
Am rămas fără cuvinte. Nu știam ce să-i spun unui copil care simte că nu aparține nicăieri.
M-am apropiat de ea și am luat-o în brațe.
— Ilinca… Nu știu dacă pot fi bunica ta adevărată, dar pot încerca să fiu prietena ta. Vrei?
Ea a dat din cap încet și s-a lipit de mine.

În acea noapte am stat trează mult timp gândindu-mă la tot ce pierdusem din cauza orgoliului meu: liniștea familiei mele, zâmbetul Andreei, șansa de a cunoaște un copil care avea nevoie de iubire la fel ca oricare altul.

Au trecut luni până când lucrurile au început să se schimbe cu adevărat. Am învățat să le ascult pe fete, să le tratez egal, chiar dacă inima mea încă tresărea când Andreea îmi spunea „bunica”. Am început să ies cu ele în parc, să le citesc povești seara și să le gătesc prăjituri împreună.
Mirela a venit într-o zi la mine cu ochii în lacrimi.
— Viorica… Vreau doar să fim o familie adevărată. Știu că nu e ușor pentru nimeni…
Am luat-o de mână și am simțit pentru prima dată că poate există speranță.

Astăzi fetele se joacă împreună fără să se certe prea des. Radu zâmbește din nou când vine acasă. Eu încă mai port povara greșelilor mele, dar încerc în fiecare zi să fiu mai bună.

Mă întreb adesea: câți dintre noi pierdem dragostea celor dragi din cauza mândriei? Cât de greu este să accepți că familia nu mai arată ca în povești? Poate că adevărata iubire începe atunci când renunți la orgoliu și deschizi inima chiar și celor care nu-ți poartă sângele.