Inima unei mame: Când dragostea devine luptă cu destinul

— Nu poți să-i păstrezi pe toți trei, Ivona. Inima ta nu va rezista, mi-a spus doctorul Radu, cu vocea lui calmă, dar tăioasă, în timp ce eu mă agățam de marginea patului de spital, cu mâinile transpirate și ochii plini de lacrimi. În jurul meu, totul părea să se prăbușească. M-am uitat la soțul meu, Mihai, care stătea în colțul camerei, cu pumnii strânși și privirea pierdută. Nu mai era nimic de spus. Într-o clipă, viața noastră s-a împărțit între „înainte” și „după”.

Aveam 34 de ani și, după ani de încercări, tratamente și rugăciuni, rămăsesem însărcinată. Nu cu unul, ci cu trei copii. Trei inimi băteau în mine, trei vieți pe care le visam de atâta timp. Dar fericirea s-a transformat rapid în coșmar când, la ecografie, doctorul a oftat adânc și a început să explice riscurile. „Inima ta e slăbită, Ivona. Dacă duci sarcina până la capăt, s-ar putea să nu supraviețuiești. Trebuie să alegi.”

Aleg? Cum să aleg? Cum să hotărăsc care dintre copiii mei merită să trăiască? Mihai a încercat să mă convingă: „Ivona, nu pot să te pierd. Avem deja o fetiță acasă, pe Mara. Nu putem risca să rămână fără mamă.” Dar eu nu puteam să renunț. Nu după ce îi simțisem mișcându-se, nu după ce le auzisem inimile bătând la unison cu a mea.

Nopțile au devenit un chin. Mama mea, Elena, venea zilnic să stea cu Mara și să mă ajute, dar nu putea înțelege de ce refuz să ascult medicii. „Ivona, gândește-te la Mara! Gândește-te la noi! Nu ești doar tu aici!” Dar eu mă simțeam prinsă între două lumi: una în care eram fiică, soție, mamă deja, și alta în care eram mama nenăscută a trei copii care aveau nevoie de mine mai mult decât oricine.

Într-o seară, Mara a venit la mine în pat, s-a cuibărit lângă burta mea și a șoptit: „Mami, când vin bebelușii? O să mă iubești și pe mine la fel?” Am simțit cum mă sfâșie întrebarea ei. Cum să-i explic unui copil de cinci ani că dragostea nu se împarte, ci se înmulțește? Cum să-i spun că s-ar putea să nu mă mai aibă deloc?

Zilele treceau greu. Fiecare control medical era o sentință. Doctorul Radu insista: „Ivona, trebuie să iei o decizie. Dacă nu, s-ar putea să-i pierzi pe toți. Inclusiv pe tine.” Mihai nu mai vorbea cu mine. Se închidea în biroul lui, plângea pe ascuns și mă privea ca pe o străină. Mama mă certa, Mara mă întreba, iar eu mă simțeam tot mai singură. Singura care părea să mă înțeleagă era sora mea, Ana, care venea seara târziu, îmi aducea ceai și mă ținea de mână. „Orice ai alege, eu sunt cu tine”, îmi spunea ea.

Într-o noapte, am visat că îi țineam pe toți trei în brațe. Le simțeam mirosul, le auzeam plânsul, le vedeam ochii. M-am trezit plângând și am știut că nu pot renunța la niciunul. Am mers la doctor și i-am spus: „Nu pot alege. Vreau să lupt pentru toți trei. Dacă asta e soarta mea, o accept.”

Au urmat luni de spitalizare, perfuzii, injecții, monitorizări continue. Mihai a început să vină din nou la mine, dar nu mai era același. Îmi aducea flori, dar nu mă privea în ochi. Mama a încetat să mă certe, dar tăcerea ei era mai grea decât orice cuvânt. Mara venea cu desene pentru bebeluși și le lipea pe pereții salonului.

În a 29-a săptămână, inima mea a cedat pentru prima dată. Am simțit cum totul se întunecă, cum vocile devin ecou. M-am trezit la terapie intensivă, cu Mihai lângă mine, ținându-mă de mână. „Te rog, Ivona, nu ne lăsa”, șoptea el printre lacrimi. Am simțit pentru prima dată frica adevărată: frica de moarte, dar și frica de a nu-i dezamăgi pe cei pe care îi iubeam.

Doctorii au decis să facă cezariana de urgență. Totul s-a petrecut ca într-un vis: lumini puternice, voci grăbite, durere și apoi liniște. Am auzit trei plânsete scurte și am știut că sunt vii. M-au adormit imediat după aceea.

Când m-am trezit, Mihai era acolo. Avea ochii roșii de plâns, dar zâmbea. „Sunt bine. Toți trei. Și tu ești aici.” Am plâns împreună. Copiii erau la incubator, mici cât o palmă, dar luptau. Ca mine.

Au urmat luni de recuperare. Am stat zile întregi lângă incubatoare, le-am cântat, le-am spus povești. Mara venea cu Mihai și le arăta jucării prin geam. Mama a venit într-o zi și m-a strâns în brațe: „Nu te-am înțeles, Ivona. Dar acum văd cât de puternică ești.”

Astăzi, copiii mei au un an. Sunt sănătoși, râd, aleargă prin casă împreună cu Mara. Mihai și cu mine am învățat să ne iubim din nou, altfel, mai profund. Mama zâmbește când îi vede pe toți patru la masă. Ana e nașa unuia dintre băieți.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu am fost egoistă. Dacă nu am pus prea mult pe umerii celor dragi. Dar când îi privesc pe copiii mei, știu că dragostea nu are limite.

Oare cât de departe poate merge o mamă pentru copiii ei? Și cine are dreptul să decidă cât valorează o viață?