Interviul care mi-a schimbat viața: O mamă, un copil și o șansă la un viitor mai bun

— Vlad, te rog, nu spune nimic despre tatăl tău la interviu. Nu vreau să creadă că nu avem o familie completă, i-am șoptit în timp ce ne strecuram pe holurile reci ale școlii „Sfântul Andrei”. Mâna lui mică tremura în a mea, dar ochii îi sclipeau de curiozitate și încăpățânare.

— Dar, mami, dacă mă întreabă unde e tata? a murmurat el, cu vocea aceea subțire care mă făcea să-mi doresc să pot schimba trecutul.

Nu am apucat să-i răspund. Ușa biroului s-a deschis brusc și o doamnă în vârstă, cu ochelari groși și privire pătrunzătoare, ne-a poftit înăuntru. Era doamna directoare, doamna Popescu. Am simțit cum inima îmi bate nebunește în piept. Vlad s-a așezat pe scaunul din fața biroului, iar eu am rămas în picioare, încercând să-mi ascund nervozitatea.

— Bună ziua, Vlad. Spune-mi, de ce vrei să vii la școala noastră? a început directoarea, zâmbind forțat.

Vlad s-a uitat la mine pentru o clipă, apoi a ridicat bărbia cu o hotărâre neașteptată pentru un copil de șase ani.

— Pentru că vreau să învăț să fiu cineva mare. Și pentru că mama spune că aici copiii pot visa mai mult decât la școala de la noi din cartier.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Nu voiam să creadă că vorbesc de rău școala publică, dar nici nu puteam nega adevărul: acolo, Vlad fusese deja marginalizat pentru că nu avea tată și pentru că hainele lui nu erau niciodată noi.

— Și ce vrei să devii când vei fi mare? a continuat directoarea.

— Vreau să fiu doctor. Dar nu ca să am bani mulți. Vreau să-i ajut pe copiii care nu au părinți sau care sunt bolnavi și singuri. Ca prietenul meu, Radu, care stă cu bunica lui și nu are bani de medicamente.

Doamna Popescu a rămas tăcută câteva secunde. Eu simțeam cum lacrimile îmi urcă în ochi. Vlad nu vorbea niciodată despre Radu acasă; era felul lui de a-și ascunde tristețea.

— Vlad, ce crezi că e cel mai important lucru pe care îl poate face un om mare? a întrebat ea mai departe.

Vlad s-a gândit puțin, apoi a spus:

— Să nu uite niciodată cum e să fii mic și să ai nevoie de ajutor.

În acel moment, am văzut cum chipul doamnei Popescu s-a înmuiat. A oftat adânc și s-a uitat la mine.

— Doamnă Marinescu, sunteți singură cu Vlad?

Am dat din cap rușinată. Nu voiam să intru în detalii despre cum tatăl lui Vlad ne părăsise când el avea doar doi ani, despre nopțile în care plângea după el sau despre cum mă luptam cu două joburi ca să-i pot plăti hainele și rechizitele.

— E greu… dar fac tot ce pot. Vlad merită tot ce e mai bun.

Directoarea a tăcut din nou. Apoi s-a ridicat și a venit lângă Vlad.

— Vlad, dacă ai putea schimba ceva la lumea asta, ce ai schimba?

Vlad s-a uitat la mine și apoi la ea:

— Aș vrea ca niciun copil să nu fie trist pentru că îi lipsește cineva sau ceva. Să avem toți o șansă la fericire.

Am simțit cum încăperea se umple de o liniște grea. Directoarea s-a întors spre mine:

— Doamnă Marinescu, știți că aici taxele sunt mari. Sunt multe familii care își doresc locuri pentru copiii lor…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Știam asta prea bine. Fusesem deja refuzată la alte două școli pe motiv că nu puteam garanta plata integrală a taxelor.

— Știu… Dar vă rog să-i dați lui Vlad o șansă. O să muncesc oricât trebuie. Vreau doar ca el să poată visa fără frică.

Directoarea s-a uitat lung la noi. Apoi a zâmbit pentru prima dată sincer:

— Vlad, cred că ai spus astăzi lucruri pe care mulți adulți nu le-ar putea spune. O să discut cu consiliul școlii despre situația voastră. Poate găsim o soluție.

Am ieșit din birou cu inima plină de speranță și teamă. Pe drum spre casă, Vlad m-a întrebat:

— Mami, crezi că o să mă primească?

L-am strâns tare de mână:

— Nu știu, puiule… Dar știu că astăzi ai fost cel mai curajos băiat din lume.

În seara aceea, după ce l-am culcat pe Vlad, am stat pe marginea patului și m-am gândit la toate sacrificiile făcute până acum: serile petrecute la muncă, lipsa unui sprijin real din partea familiei mele — mama mea mereu îmi reproșa că am ales greșit bărbatul cu care am făcut copilul — și privirile pline de milă ale vecinilor când mă vedeau alergând între joburi.

A doua zi am primit un telefon de la școală. Vocea directoarei era caldă:

— Doamnă Marinescu, consiliul a decis să-i ofere lui Vlad o bursă specială. Merită o șansă.

Am izbucnit în plâns de fericire. Vlad a sărit în brațele mele când i-am spus vestea. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că toate greutățile au avut un rost.

Dar mă întreb: câți copii ca Vlad nu primesc niciodată această șansă? Câți părinți se luptă singuri cu sistemul și cu prejudecățile? Oare chiar putem schimba lumea dacă avem curajul să spunem adevărul?