Întoarcerea acasă cu Zori: Când bucuria devine singurătate

— Nu pot să cred că am ajuns aici, șoptesc, strângând-o pe Zori la piept, în pragul ușii noastre. E trecut de ora șase seara, iar lumina slabă a holului cade pe podeaua plină de praf. Mă uit în jur: niciun balon, niciun pătuț montat, nici măcar o păturică pregătită pentru fetița mea. Doar tăcere și miros de mâncare veche.

— Mihai? strig, cu vocea tremurândă. Nimic. Doar ecoul pașilor mei și plânsul înfundat al Zorilor. Îmi simt ochii arzând, dar nu pot plânge. Nu acum. Trebuie să fiu puternică pentru ea.

Mihai apare abia după o oră, cu ochii roșii de oboseală și cu telefonul lipit de ureche. — Am avut o zi groaznică la birou, spune el în grabă, fără să mă privească. — Știi cât de greu e acum, cu proiectul ăsta…

Îl privesc neîncrezătoare. — Și eu am avut o zi grea, Mihai. Am născut copilul nostru acum două zile. Am venit acasă și nu e nimic pregătit pentru ea. Nici măcar nu ai sunat să întrebi dacă avem nevoie de ceva.

El oftează, își lasă geanta pe jos și se uită la mine ca și cum aș fi o povară în plus. — Nu am avut timp, Livia. Nu vezi că muncesc pentru noi?

Mă simt invizibilă. Mă așez pe canapea, cu Zori în brațe, și încerc să-mi stăpânesc lacrimile. În mintea mea răsună vorbele mamei: „O să vezi ce frumos e când vii acasă cu bebelușul!” Dar nimeni nu mi-a spus cât de greu e când ești singură.

A doua zi dimineață, încerc să-l implic pe Mihai. — Poți să montezi pătuțul? întreb timid.

— Nu pot acum, am un call important. Poate mai târziu.

Îmi vine să țip. Îmi vine să arunc totul pe geam. Dar mă uit la Zori, care mă privește cu ochii ei mari și senini, și știu că trebuie să rezist.

În zilele următoare, totul devine un haos: alăptat, schimbat scutece, nopți nedormite și un soț care dispare în biroul lui ore întregi. Mama mă sună zilnic să mă întrebe dacă suntem bine, dar vocea ei e mereu grăbită, ca și cum ar vrea să bifeze doar o obligație.

Într-o seară, cedez. — Mihai, nu mai pot! Nu mai pot să fac totul singură! Nu vezi că am nevoie de tine?

El ridică din umeri: — Toate mamele trec prin asta. O să te obișnuiești.

— Nu e normal! urlu eu printre lacrimi. Nu e normal să fiu singură în cele mai grele momente! De ce nu mă ajuți?

Se lasă liniștea între noi. Zori începe să plângă și mă ridic mecanic s-o iau în brațe.

În acea noapte nu dorm deloc. Mă gândesc la toate femeile care trec prin asta: la prietena mea Ioana, care a divorțat la două luni după naștere; la vecina mea, Elena, care plângea pe ascuns în fiecare seară; la mama mea, care mi-a spus mereu că „așa e viața”.

A doua zi dimineață, îl găsesc pe Mihai în bucătărie, privind absent pe fereastră.

— Livia… Poate ar trebui să chemăm pe cineva să te ajute… O bonă sau ceva.

— Nu vreau o bonă! Vreau pe tine! Vreau să fii tatăl copilului tău!

Se uită la mine ca și cum nu m-ar recunoaște. — Eu nu știu să fac asta… N-am avut niciodată un exemplu… Tata era mereu plecat.

— Și tu vrei să fii la fel?

Nu răspunde. Iese din bucătărie fără un cuvânt.

Trec zilele și încerc să mă adaptez la noua realitate: eu și Zori împotriva lumii. Într-o după-amiază, primesc vizita surorii mele, Anca.

— Livia, arăți groaznic… Ai dormit deloc?

— Nu prea… Mihai nu mă ajută deloc.

Anca oftează: — Știi că nici la mine nu a fost ușor cu Vlad… Dar am vorbit deschis cu el. Poate ar trebui să mergeți la consiliere.

— Crezi că ar funcționa?

— Merită încercat…

În acea seară îi propun lui Mihai terapia de cuplu. Mă privește sceptic, dar acceptă într-un final.

Primele ședințe sunt grele. Plâng mult, spun tot ce am pe suflet: cât de singură m-am simțit, cât de mult mi-a lipsit sprijinul lui. El recunoaște că s-a simțit copleșit de responsabilitate și că nu știe cum să fie tată.

Încet-încet lucrurile se schimbă. Mihai începe să petreacă mai mult timp cu Zori, montează pătuțul împreună cu mine și chiar gătește uneori cina. Nu e perfect, dar e un început.

Totuși, rana rămâne acolo: sentimentul că în cele mai importante momente din viața unei femei suntem lăsate singure. Că societatea încă ne cere să fim „puternice”, „răbdătoare”, „mame perfecte”, fără să ne ofere sprijin real.

Mă uit la Zori cum doarme liniștită și mă întreb: oare câte femei mai trăiesc această singurătate? De ce trebuie să ducem totul pe umeri fără ajutor? Poate dacă am vorbi mai deschis despre asta, ceva s-ar schimba… Ce credeți voi?