Întoarcerea în Casa Pustie: Cum Lăcomia Cumnatului Mi-a Sfâșiat Familia

— Nu te mai întoarce, Maria, nu ai ce căuta aici! vocea cumnatului meu, Viorel, răsuna încăpățânată pe holul casei unde am crescut. Era frig în noiembrie, iar mirosul de mucegai și lemn vechi mă izbea în nări mai tare decât orice amintire. Mă uitam la el, la mâinile lui groase strânse pe clanța ușii, și nu-mi venea să cred că omul ăsta, care odinioară mă ajuta să car lemne din pădure, ajunsese să-mi spună că nu mai am loc în propria casă.

Am plecat din România la douăzeci și unu de ani, cu un geamantan vechi și promisiunea mamei că mă va aștepta mereu acasă. Acum, după douăzeci de ani de muncă în Germania — nopți lungi la spălătorie, zile în care mi-am rupt spatele pentru fiecare euro — mă întorceam cu gândul să-mi găsesc liniștea. Mama murise cu un an înainte, iar tata se stinsese demult. Casa rămăsese pe numele nostru, al meu și al surorii mele, Elena.

Când am intrat pe poartă, Elena stătea pe bancă, cu ochii în pământ. Nu m-a privit. Viorel s-a repezit primul la mine:
— Ce cauți aici? Ai uitat drumul, nu? Acum vii să iei ce nu-ți aparține?

M-am uitat la el fără să clipesc:
— Viorel, casa asta e și a mea. Am muncit pentru ea cât am putut. Mama a vrut să rămână la amândouă.

Elena tăcea. Își frământa mâinile și se uita la pământ. Am simțit cum mi se strânge inima. Nu pentru casă, ci pentru noi două. Pentru copilăria noastră, pentru serile când ne ascundeam sub plapumă și visam la o lume mai bună.

În zilele următoare, Viorel a început să mă urmărească peste tot prin curte. Îmi număra pașii, îmi verifica bagajele. Într-o seară, l-am auzit vorbind la telefon:
— Nu-i dau nimic! S-a dus în Germania, să stea acolo! Aici e casa noastră acum!

Am intrat în bucătărie și am găsit-o pe Elena plângând încet.
— De ce nu spui nimic? am întrebat-o.
Ea a ridicat din umeri:
— Nu vreau scandal, Maria… Viorel zice că dacă împărțim casa, n-o să mai avem unde sta. Copiii… ce-or să zică lumea?

M-am simțit ca o străină în propria viață. Am încercat să vorbesc cu ea despre trecut:
— Ții minte când ne jucam la fântână? Când mama făcea plăcinte și ne certa că ne murdărim?
Elena a zâmbit trist:
— Era altfel atunci…

Într-o dimineață, am găsit poarta încuiată pe dinăuntru. Viorel mi-a spus sec:
— Nu mai ai ce căuta aici. Dacă vrei ceva, vorbește cu avocatul.

Am plecat la primărie. Secretara m-a privit cu milă:
— Doamnă Maria, sunt atâtea cazuri ca al dumneavoastră… Frați care nu-și mai vorbesc pentru o bucată de pământ.

Am încercat să vorbesc cu preotul satului:
— Părinte, ce să fac? Sora mea nu mă mai recunoaște…
El a oftat:
— Lumea s-a schimbat, Maria. Banii au devenit mai importanți decât sângele.

Seara, am stat singură pe banca din fața casei. Am privit stelele și am plâns ca un copil. M-am întrebat unde am greșit. Poate că plecarea mea a rupt ceva între noi. Poate că lipsa mamei ne-a lăsat goi pe dinăuntru.

După o săptămână de tăceri și priviri reci, am decis să plec din nou. Înainte să ies pe poartă, Elena a venit după mine:
— Maria… îmi pare rău…
Am vrut să o îmbrățișez, dar Viorel a tras-o de mână:
— Las-o! Nu merită!

Am urcat în autobuz cu sufletul sfâșiat. M-am uitat pe geam la casa care nu mai era a mea și am simțit că pierd tot ce am avut vreodată.

Acum scriu aceste rânduri dintr-o garsonieră mică din Bacău. Mă gândesc mereu la Elena și la copiii ei. Oare sângele chiar mai contează când banii devin totul? Sau poate că familia e doar un cuvânt gol dacă nu știm să ne iertăm?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că dragostea dintre surori poate supraviețui lăcomiei și trădării?