Întoarcerea în orașul copilăriei: O reîntâlnire neașteptată

Ploua torențial când am coborât din tren în gara micuțului oraș unde mi-am petrecut copilăria. Picăturile reci îmi loveau fața, dar nu mă deranjau. Eram prea copleșit de emoții pentru a simți frigul. După 14 ani, mă întorceam acasă. Aici, în acest oraș uitat de lume, am trăit cele mai frumoase și dureroase momente ale vieții mele.

Am pornit pe străzile înguste, pavate cu piatră cubică, care mă duceau spre casa părintească. Fiecare colț îmi amintea de copilăria mea: râsetele prietenilor, mirosul de pâine proaspăt coaptă de la brutăria din colț și zilele lungi de vară petrecute la pescuit în pârâu. Dar cel mai mult îmi aminteam de Ana, prima mea iubire.

Ana era fata cu ochii verzi ca smaraldul și părul negru ca abanosul. Ne-am cunoscut într-o zi de vară, la marginea pârâului. Eu încercam să prind peștișori cu mâinile goale, iar ea râdea de stângăcia mea. A fost dragoste la prima vedere, o iubire pură și inocentă, care ne-a marcat adolescența.

Dar viața ne-a despărțit. Eu am plecat la facultate în București, iar ea a rămas aici, să-și ajute familia. Ne-am promis că vom păstra legătura, dar timpul și distanța au erodat promisiunile noastre. Apoi, am aflat că s-a căsătorit cu altcineva și am încercat să o uit.

Acum, după atâția ani, mă întrebam dacă o voi revedea. Inima îmi bătea nebunește la gândul că aș putea să o întâlnesc din nou.

Când am ajuns acasă, mama m-a întâmpinat cu brațele deschise. „Dragul meu, cât de mult mi-ai lipsit!” a spus ea, strângându-mă la piept. Am simțit căldura și iubirea ei și pentru o clipă am uitat de toate grijile.

În acea seară, mama mi-a povestit despre toate schimbările din oraș. „Știi că Ana are acum doi copii?” mi-a spus ea într-o doară. Inima mi s-a strâns la auzul veștii. „Da, e fericită cu familia ei,” a continuat mama.

A doua zi dimineață, m-am hotărât să mă plimb prin oraș. Am trecut pe lângă școala veche unde ne întâlneam după ore și m-am oprit la cafeneaua unde obișnuiam să ne bem limonada preferată. În timp ce sorbeam din ceașca de cafea, ușa s-a deschis și a intrat Ana.

Era la fel de frumoasă ca întotdeauna, dar ceva în ochii ei părea schimbat. M-a văzut și s-a oprit pentru o clipă, surprinsă. „Andrei?” a întrebat ea cu o voce tremurândă.

„Ana,” am răspuns eu, ridicându-mă în picioare. Ne-am privit pentru câteva momente care au părut o eternitate.

„Nu pot să cred că ești aici,” a spus ea zâmbind timid.

„Nici eu nu pot să cred,” i-am răspuns sincer.

Am stat de vorbă ore întregi, povestindu-ne viețile noastre din ultimii ani. Mi-a spus despre familia ei și despre cum viața nu a fost întotdeauna ușoară. „Dar sunt fericită,” a spus ea cu un zâmbet cald.

Am simțit un amestec de bucurie și tristețe. Bucurie că era bine și fericită, dar tristețe că nu mai făceam parte din viața ei.

În zilele următoare ne-am întâlnit de câteva ori și am vorbit despre tot ce nu apucasem să ne spunem în trecut. Am realizat că amândoi am crescut și ne-am schimbat mult.

Într-o seară, stând pe banca din parc unde obișnuiam să ne petrecem serile de vară, Ana mi-a spus: „Andrei, îmi pare rău că nu am putut să păstrăm legătura. Dar poate așa a fost să fie.”

Am privit-o în ochi și i-am răspuns: „Poate că da. Dar sunt recunoscător pentru tot ce am avut împreună.”

Ne-am despărțit cu promisiunea că vom rămâne prieteni și că ne vom scrie din când în când. Știam că nu va fi ușor să o văd plecând din nou din viața mea, dar eram împăcat cu gândul că fiecare dintre noi își găsise drumul.

Întorcându-mă la București, m-am gândit mult la această reîntâlnire neașteptată. Oare câte alte povești rămân nespuse în orașele mici pe care le lăsăm în urmă? Și dacă ne-am întoarce mai des la rădăcinile noastre, oare am găsi mai mult decât am pierdut?