Întoarcerea Martei: Între Rușine și Curaj

— Marta, nu poți să stai aici la nesfârșit! Ți-am spus, trebuie să vorbești cu el! vocea mamei răsună ascuțit din bucătărie, în timp ce eu stau pe marginea patului din camera copilăriei mele, cu mâinile strânse pe burtă. Încerc să nu plâng. Mă uit la perdeaua veche, la tapetul scorojit, la raftul cu cărți din liceu. Totul pare mic, sufocant, ca și cum pereții s-ar strânge în jurul meu.

— Nu pot, mamă… nu acum. Nu știu ce să-i spun. Nu știu dacă vreau să-l mai văd vreodată, îi răspund încet, aproape șoptit.

Tata intră în cameră fără să bată. Are fața roșie, sprâncenele încruntate. — Marta, nu ești singură pe lume! Ai un copil de crescut și… (se oprește, mă privește lung) și trebuie să te gândești la viitorul tău. Nu poți fugi la nesfârșit.

Îmi mușc buza de jos. Dacă ar ști… dacă ar ști că port în mine încă un copil al lui Vlad, soțul meu care m-a trădat cu colega lui de birou. Am aflat întâmplător, dintr-un mesaj pe telefonul lui. Un mesaj scurt, dar care mi-a sfâșiat inima: „Mi-e dor de tine. Diseară la mine?” Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am fugit de acasă cu fiica mea, Ilinca, fără să spun nimic. Doar am lăsat un bilet: „Nu pot să rămân.”

Acum sunt aici, la părinți, ascunzându-mă ca o adolescentă care a făcut o prostie. Dar eu nu mai sunt adolescentă. Sunt mamă. Și sunt din nou însărcinată.

— Marta, hai la masă! strigă mama din nou.

Cobor scările încet, simțind privirile lor grele asupra mea. La masă e liniște. Ilinca se joacă cu lingura în supă. Tata oftează. Mama mă privește cu ochii umezi.

— Ce ai de gând să faci? întreabă tata brusc.

— Nu știu… încă nu știu, răspund.

— Vlad a sunat de zece ori azi. Vrea să vorbească cu tine. Zice că-i pare rău…

Îmi vine să urlu. Să-i spun că nu vreau să-l aud niciodată. Dar nu pot. Pentru că în mine crește o viață care nu are nicio vină.

Noaptea mă răsucesc în pat. Îmi pun mâna pe burtă și simt o teamă cumplită: dacă nu pot să cresc doi copii singură? Dacă Vlad nu va vrea copilul? Dacă părinții mei mă vor da afară când vor afla?

A doua zi dimineață, mama intră în cameră cu o cană de ceai.

— Marta… te simți bine? Pari obosită.

Îmi vine să-i spun totul. Să-i spun că mi-e frică, că mă simt murdară, că nu mai am încredere în nimeni. Dar tac.

— Mamă… dacă ai afla că… (mă opresc)

— Ce, fată? Spune-mi!

— Nimic… doar că mi-e greu.

Mama mă ia în brațe și plâng pe umărul ei ca un copil mic.

În zilele următoare, Vlad continuă să sune. Trimite mesaje lungi: „Te rog, iartă-mă! A fost o greșeală! Nu vreau să te pierd! Gândește-te la Ilinca!” Mă simt sfâșiată între ură și dorința de a crede că poate totul a fost doar un coșmar.

Într-o seară, tata mă găsește pe bancă în curte.

— Marta… știu că e greu. Dar trebuie să iei o decizie. Nu poți trăi așa la nesfârșit.

— Tată… dacă aș fi însărcinată din nou?

Tata se uită lung la mine. — Ești?

Dau din cap încet.

— Și Vlad știe?

— Nu…

Tata oftează adânc și se ridică brusc.

— Trebuie să-i spui! Nu poți ascunde asta! Copilul ăsta are dreptul la un tată!

— Dar dacă nu vrea? Dacă mă alungă?

— Atunci vei ști pe cine ai lângă tine cu adevărat!

În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă gândesc la Ilinca, la copilul nenăscut, la Vlad care poate regretă sau poate doar se teme că va pierde confortul casei noastre. Mă gândesc la mama și tata care îmbătrânesc și nu mai au putere pentru dramele mele.

A doua zi îi scriu lui Vlad: „Trebuie să vorbim. Sunt însărcinată din nou.”

Răspunsul vine imediat: „Vreau să vin să te văd. Te rog!”

Când îl văd în pragul casei părinților mei, inima îmi bate nebunește. E palid, ochii îi sunt roșii de nesomn.

— Marta… îmi pare rău! N-am vrut… A fost o prostie! Te rog, iartă-mă! Nu pot fără tine!

— Vlad, nu e vorba doar despre mine! E vorba despre copii! Despre încredere! Cum ai putut?

Se prăbușește pe scaun și plânge ca un copil.

— Nu știu ce-a fost cu mine… Am fost slab…

Mama intră în cameră și ne privește tăcută.

— Ce faci acum? mă întreabă ea după ce Vlad pleacă.

— Nu știu… Nu pot să-l iert așa ușor. Dar nici nu pot să cresc doi copii singură…

Seara stau pe marginea patului și mă uit la Ilinca dormind liniștită lângă mine. Îmi pun mâna pe burtică și simt o liniște ciudată.

Poate că viața mea nu va mai fi niciodată ca înainte. Poate că rana asta nu se va vindeca niciodată complet. Dar știu sigur că trebuie să aleg pentru mine și pentru copiii mei.

Oare câte femei trăiesc drama asta în tăcere? Oare câte aleg să rămână din frică sau rușine? Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?