Între casă și familie: Alegerea care mi-a schimbat viața

— Ioana, nu te mai preface că nu vezi! Ai de gând să taci toată seara? vocea mamei răsună peste masa încărcată cu sarmale și prăjituri, în timp ce rudele se uitau stânjeniți la mine.

M-am uitat la farfuria cu salată boeuf, încercând să-mi ascund lacrimile. Era ziua mamei soacre, iar toată familia lui Vlad era adunată în sufrageria mică din apartamentul lor din Drumul Taberei. Fetița mea, Mara, se juca cu verii ei pe covor, neatinsă de tensiunea care plutea în aer.

— Nu vreau să stric petrecerea, am șoptit, dar vocea mi-a tremurat. De fapt, totul era deja stricat. Cu două zile înainte, găsisem actele de vânzare-cumpărare pentru apartamentul la care visam de ani de zile. Vlad le ascunsese în dulapul cu prosoape, împreună cu o scrisoare de la bancă. Nu-mi spusese nimic. Visul nostru comun devenise doar al lui.

— Ioana, nu e momentul să discutăm asta, a încercat Vlad să mă liniștească, dar privirea lui era rece. — Ești obosită, hai să vorbim acasă.

— Nu! am izbucnit. Toată lumea s-a oprit din mestecat. — De ce ai cumpărat apartamentul fără mine? De ce ai pus totul doar pe numele tău?

Mama lui Vlad a oftat teatral. — Fata mea, tu nu știi cum merg lucrurile. Bărbatul e capul casei. Tu ai grijă de copil, el are grijă de acte.

M-am ridicat brusc, scaunul a scârțâit pe parchet. — Nu sunt invizibilă! Am muncit cot la cot cu Vlad pentru avansul ăla. Am renunțat la concediu, la haine noi, la orice pentru casa asta!

Unchiul Doru a încercat să detensioneze atmosfera cu o glumă proastă despre bărbați și femei, dar nimeni n-a râs. Mara s-a uitat speriată la mine.

— Mami, mergem acasă?

Am simțit cum mă sufoc. Nu mai era loc pentru mine în familia asta. Nici măcar Vlad nu m-a apărat.

În acea noapte, după ce am adormit-o pe Mara, am stat pe marginea patului și am plâns în tăcere. Vlad s-a prefăcut că doarme. Dimineața, mi-am făcut bagajele și am plecat la mama mea în Ploiești.

— Ce s-a întâmplat? m-a întrebat mama când m-a văzut cu ochii umflați.

— Vlad a cumpărat apartamentul fără mine. Totul e pe numele lui. Nu mai am niciun drept.

Mama a oftat greu. — Ți-am spus eu că băieții din București nu sunt serioși… Dar tu ai vrut dragoste mare!

Am simțit că mă prăbușesc din nou. Nu voiam reproșuri, voiam alinare. Mara s-a lipit de mine și mi-a șoptit: — Mami, nu plânge. Eu sunt aici.

Zilele următoare au fost un coșmar. Vlad m-a sunat de câteva ori:

— Ioana, hai acasă! Nu te mai prosti! Ce-o să zică lumea?

— Lumea să zică ce vrea! Eu nu mă întorc într-o casă unde nu exist!

Am început să caut un avocat. Prietena mea cea mai bună, Raluca, mi-a dat numărul unei doamne avocate din oraș.

— Doamnă Popescu, am nevoie de ajutor. Soțul meu a cumpărat apartamentul fără acordul meu, deși am contribuit la avans.

Avocata m-a privit cu compasiune:

— Din păcate, dacă nu sunteți trecută pe acte sau nu aveți contract de partaj voluntar, va fi greu să demonstrați contribuția… Dar nu e imposibil. Aveți chitanțe? Transferuri bancare?

Am început să adun dovezi: extrase de cont, mesaje cu Vlad despre economii, bonuri de la supermarketuri când făceam cumpărături pentru „casa noastră”.

Între timp, mama mă presa:

— Nu poți sta aici la nesfârșit! Ce-o să faci cu Mara? O să crească fără tată?

— Mai bine fără tată decât cu un tată care ne ignoră!

Într-o seară, Vlad a venit la Ploiești neanunțat. A bătut la ușă ca un nebun.

— Ioana! Hai acasă! Gata cu prostiile!

L-am privit drept în ochi:

— Dacă vrei să fim o familie, trebuie să fim egali. Vreau să-mi recunoști dreptul la casă și la viața noastră împreună!

Vlad a dat din umeri:

— E doar un apartament! Ce contează pe numele cui e?

— Pentru tine poate nu contează. Pentru mine e totul!

A plecat trântind ușa. Mara a început să plângă.

Au urmat luni de procese, discuții cu avocați și nopți nedormite. Familia lui Vlad m-a acuzat că vreau „să-l las fără nimic”. Mama mea îmi spunea că exagerez și că ar trebui „să las de la mine”.

Dar eu nu mai puteam da înapoi. Pentru prima dată în viață simțeam că lupt pentru mine și pentru Mara.

Într-o zi ploioasă de toamnă, am primit vestea: judecătorul a decis că am dreptul la jumătate din apartament, pe baza dovezilor adunate.

Am plâns de ușurare și de tristețe în același timp. Pierdusem o familie, dar câștigasem demnitatea.

Acum stau într-un apartament micuț cu Mara și încă plătesc rate la bancă. Dar fiecare colț e al nostru. Fiecare decizie e a mea.

Uneori mă întreb: Oare merită să pierzi tot ca să te regăsești? Sau e doar începutul unei alte lupte? Ce ați fi făcut voi în locul meu?