Între copilărie și responsabilitate: Povestea mea ca mamă adolescentă în Ploiești

Ploua cu găleata în seara aceea de octombrie, iar eu stăteam pe marginea patului, cu testul de sarcină în mână, tremurând. „Nu se poate, nu se poate, nu se poate…”, repetam în gând, de parcă dacă spuneam destul de des, realitatea s-ar fi schimbat. Mama bătea la ușă, vocea ei răsunând neliniștită: „Irina, ce faci acolo? De ce nu răspunzi?” Am ascuns testul sub pernă, încercând să-mi șterg lacrimile. „Nimic, mamă, doar învăț.” Dar știa că mint. O mamă simte.

A doua zi, la școală, nu am putut să mă concentrez la nimic. Colegele râdeau, povesteau despre băieți, despre petreceri, despre visele lor. Eu mă simțeam ca și cum aș fi fost aruncată într-o altă lume, una în care nu mai era loc pentru copilărie. L-am căutat pe Vlad, băiatul cu ochi verzi care-mi promisese că va fi mereu lângă mine. L-am tras deoparte, inima bătându-mi nebunește. „Vlad, trebuie să vorbim. Sunt însărcinată.” A tăcut, s-a uitat la mine ca și cum nu mă recunoștea. „Nu se poate, Irina. Nu e al meu. Nu pot să fiu tată. Am doar șaptesprezece ani!”

Am simțit cum lumea se prăbușește. Am fugit acasă, am trântit ușa camerei și am plâns până nu am mai avut lacrimi. Mama a intrat, m-a găsit ghemuită pe podea. „Ce s-a întâmplat, fetița mea?” Nu am mai putut să ascund. I-am spus totul, printre suspine. A tăcut mult timp, apoi a început să plângă și ea. „Ce o să spună lumea? Ce o să facem cu tine?”

Tata a aflat seara. A urlat, a spart o cană, a ieșit din casă trântind ușa. Nu a vorbit cu mine trei zile. Bunica a venit de la țară, cu ochii roșii de plâns. „Pe vremea mea, fetele nu făceau așa ceva. Rușine, Irina! Rușine!” Mă simțeam ca un paria, ca și cum toată lumea mă judeca. Prietenele au început să mă evite. La școală, profesorii mă priveau altfel. Doamna de română, care mă lăuda mereu pentru compunerile mele, m-a chemat la sfârșitul orei: „Irina, ai stricat tot. Aveai un viitor. Ce o să faci acum?”

Lunile au trecut greu. Mama a început să mă ajute, să mă învețe cum să am grijă de mine. Tata nu vorbea cu mine decât strictul necesar. Vlad a dispărut complet. Am mers la doctor, la consultații, singură. Într-o zi, la maternitate, am întâlnit-o pe Andreea, o fată de vârsta mea, cu aceeași poveste. Ne-am împrietenit, ne-am susținut una pe alta. „Nu suntem singure, Irina. Trebuie să fim puternice pentru copiii noștri.”

Când a venit momentul nașterii, eram îngrozită. Mama mi-a ținut mâna, mi-a șoptit: „Ești puternică, fetița mea. O să reușești.” Când am auzit primul plânset al lui Daria, am simțit că totul a meritat. Am plâns de fericire și de frică, pentru că știam că viața mea nu va mai fi niciodată la fel.

Primele luni au fost un coșmar. Nopți nedormite, colici, plânsete, lipsă de bani. Tata a început să se apropie de nepoata lui, dar cu mine tot nu vorbea prea mult. Bunica a venit să ne ajute, dar nu pierdea nicio ocazie să mă certe. „Vezi, dacă ascultai de mine, nu ajungeai aici!” Dar când o vedea pe Daria zâmbind, i se înmuiau ochii.

Am încercat să mă întorc la școală, dar colegii mă priveau ca pe o ciudățenie. Doar Ana, prietena mea din copilărie, a rămas lângă mine. „Nu contează ce zice lumea, Irina. Ești cea mai curajoasă persoană pe care o cunosc.” Am început să scriu din nou, să-mi pun gândurile pe hârtie. Era singura mea evadare.

Mama a început să lucreze mai mult, ca să ne ajute. Eu am încercat să găsesc un job part-time, dar cine angajează o fată de șaptesprezece ani cu copil? Mergeam la piață, vindeam legume cu bunica, ca să mai strângem niște bani. Într-o zi, o doamnă m-a întrebat: „Nu ți-e rușine, fată, să vii cu copilul la piață? Unde ți-e mama?” Am simțit cum mă înroșesc, dar i-am răspuns cu voce tremurată: „Sunt mama ei. Și nu, nu mi-e rușine.”

Au trecut doi ani. Daria a crescut, a început să meargă, să vorbească. Tata a început să mă ajute, să mă învețe cum să repar lucruri prin casă. „Trebuie să fii tare, Irina. Pentru ea.” Mama a îmbătrânit peste noapte, dar nu s-a plâns niciodată. Bunica a început să mă laude la vecine: „E fată bună, a trecut prin multe.”

Vlad nu a mai apărut niciodată. Am aflat că s-a mutat cu părinții în alt oraș. Nu l-am judecat. Poate nici eu nu aș fi avut curajul să rămân. Dar am avut-o pe Daria, și pentru ea am găsit puterea să merg mai departe.

Acum, când mă uit la ea cum doarme, mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu i-am răpit copilăria, dacă nu am condamnat-o la o viață grea. Dar apoi o văd râzând, alergând prin curte, și știu că totul a meritat. Poate nu am avut parte de adolescență, de vise, de libertate. Dar am învățat ce înseamnă să iubești necondiționat, să lupți, să nu te lași doborâtă de prejudecăți.

Mă întreb uneori: dacă aș putea da timpul înapoi, aș schimba ceva? Sau tocmai greutățile astea m-au făcut omul care sunt azi? Voi ce ați fi făcut în locul meu?