Între copilărie și responsabilitate: Povestea unei mame adolescente din Ploiești

— Nu pot să cred, Irina! Cum ai putut să faci asta? Vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ceaiul uitat pe aragaz. Era trecut de miezul nopții, ploua cu găleata afară, iar eu stăteam în picioare, cu mâinile reci strânse la piept, încercând să nu plâng. Tata privea în gol, cu pumnii strânși pe masă. Nu mai era nevoie să spun nimic — testul de sarcină stătea pe masă, dovada vie a greșelii mele.

Aveam șaisprezece ani și lumea mea se prăbușea. Prietenele mele, Andreea și Mihaela, nu-mi mai răspundeau la mesaje. La liceu, șoaptele se transformaseră în râsete răutăcioase. „Ai auzit de Irina? A rămas gravidă cu băiatul ăla de la blocul C6!”

Mama nu mai vorbea cu mine decât ca să mă certe. Tata a început să vină tot mai târziu acasă. Într-o seară, l-am auzit spunându-i mamei: „Nu pot să cred că fata mea a ajuns aici. Ce o să zică lumea?”

Dar lumea deja vorbea. Vecina de la trei, doamna Stanciu, mă privea cu dispreț când mă întâlnea pe scări. „Asta-i generația de azi”, îi spunea mereu mamei mele.

Singurul care părea să mă înțeleagă era bunicul meu, Ilie. Într-o zi, când am fugit la el plângând, mi-a spus: „Irina, viața nu e dreaptă, dar tu trebuie să fii mai puternică decât vorbele lor.”

Tatăl copilului, Radu, avea șaptesprezece ani și dispăruse din peisaj imediat ce i-am spus vestea. „Nu pot, Irina. Nu sunt pregătit pentru așa ceva”, mi-a spus într-un mesaj sec. Nu l-am mai văzut de atunci.

Lunile au trecut greu. Burta creștea, iar eu mă simțeam tot mai singură. Mama încerca să mă convingă să renunț la copil: „Ești prea mică! O să-ți distrugi viața!” Dar eu simțeam deja o legătură cu ființa aceea mică din mine.

Într-o zi, când eram în autobuz spre liceu, două colege au început să râdă și să șușotească: „Uite-o pe Irina! O să fie mamă la șaisprezece ani! Ce rușine!” Am coborât la prima stație și am plâns pe o bancă din parc până s-a lăsat seara.

Când a venit momentul nașterii, eram doar eu și mama la spital. Tata nu a vrut să vină. Am născut o fetiță micuță, cu ochi mari și negri. Am numit-o Ana-Maria. Când am ținut-o prima dată în brațe, am simțit că totul are un sens.

Dar greul abia începea. Mama s-a schimbat după ce a văzut-o pe Ana-Maria. A început să mă ajute, dar tot îmi amintea zilnic că am greșit: „Sper să înveți ceva din asta.” Tata nu vorbea deloc cu mine; trecea pe lângă mine ca și cum eram invizibilă.

Am încercat să mă întorc la liceu după câteva luni. Colegii mă priveau ca pe o ciudățenie. Profesoara de română, doamna Popescu, a fost singura care mi-a zâmbit: „Irina, dacă ai nevoie de ajutor la teme sau cu Ana-Maria, spune-mi.”

Seara, când adormea fetița mea, mă uitam pe geam la luminile orașului și mă întrebam dacă voi reuși vreodată să fiu altceva decât „fata care a făcut un copil prea devreme”.

Banii erau puțini. Mama lucra la o fabrică de confecții, tata era șofer pe tir și era mai mult plecat. Eu făceam teme când apucam și schimbam scutece între două reprize de plâns ale Anei-Maria.

Într-o zi, tata a venit acasă beat și a început să țipe: „Din cauza ta ne râde tot cartierul! Din cauza ta nu mai am liniște!” Mama a încercat să-l oprească, dar el a trântit ușa și a plecat din nou.

Am simțit atunci că nu mai pot. Am luat-o pe Ana-Maria în brațe și am fugit la bunicul meu. El m-a primit fără întrebări și mi-a spus: „Oamenii judecă ușor, dar nu știu ce e în sufletul tău.”

Am stat la el câteva zile. Mi-a povestit despre greutățile lui din tinerețe, despre cum a crescut-o singur pe mama după ce bunica a murit. „Viața merge înainte doar dacă ai curaj”, mi-a spus.

M-am întors acasă cu inima puțin mai ușoară. Mama m-a îmbrățișat pentru prima dată după mult timp: „Îmi pare rău că te-am certat atât de mult. Nu știam cum să te ajut.” Tata nu a spus nimic, dar într-o seară l-am văzut cum îi aducea Anei-Maria o jucărie mică de pluș.

Am terminat liceul cu greu — am învățat noaptea, când Ana-Maria dormea. Am dat Bacalaureatul și am luat o notă bună la română. Profesoara Popescu mi-a spus: „Ești un exemplu de curaj.”

Acum Ana-Maria are trei ani și merge la grădiniță. Eu lucrez part-time la o librărie din oraș și încerc să strâng bani pentru facultate. Prietenele mele vechi nu s-au mai întors niciodată în viața mea, dar am cunoscut alte mame tinere care trec prin aceleași greutăți.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine că am păstrat copilul sau dacă mi-am distrus viața înainte să înceapă cu adevărat. Dar când o văd pe Ana-Maria râzând sau alergând prin parc, știu că n-aș schimba nimic.

Oare câți dintre noi suntem judecați fără ca lumea să știe povestea noastră? Și câți găsim puterea să mergem mai departe chiar și atunci când toți ne spun că nu putem?