Între datorie și dorință: Povestea unei căsnicii din obligație

— Darius, nu poți să fugi de responsabilitate! Ai 27 de ani, nu mai ești copil! vocea tatălui meu răsună și acum în mintea mea, la fel de tăioasă ca atunci, în bucătăria îngustă din apartamentul nostru de la etajul patru. Mama plângea încet, cu ochii roșii și mâinile strânse pe șorțul vechi, iar Ana stătea în prag, cu privirea pierdută undeva pe lângă mine. În acea seară, viața mea s-a schimbat definitiv.

Nu am iubit-o niciodată pe Ana. Ne-am cunoscut la o petrecere la Radu, colegul meu de facultate. Era veselă, frumoasă, dar între noi nu a fost niciodată mai mult decât o atracție de moment. După câteva luni, când mi-a spus că e însărcinată, am simțit cum totul se prăbușește peste mine. Nu eram pregătit să fiu tată, nici soț. Dar presiunea a venit din toate părțile: părinții mei, părinții ei, rudele, vecinii — toți știau, toți aveau păreri.

— Ce-o să zică lumea dacă nu te însori? m-a întrebat mama într-o seară, cu vocea stinsă. — Nu poți să-ți lași copilul fără tată…

Am cedat. Am făcut nunta mică, la biserica din cartier. Ana era palidă și tăcută. Eu mă simțeam ca un condamnat care merge spre eșafod. Niciunul dintre noi nu a zâmbit cu adevărat în poze.

Au trecut trei ani de atunci. Avem un băiețel, Matei, care e lumina ochilor mei. Pentru el mă trezesc dimineața și pentru el încerc să fiu un tată bun. Dar între mine și Ana s-a așternut o tăcere grea, ca o ceață care nu se ridică niciodată. Vorbim doar despre lucruri practice: facturi, cumpărături, programul copilului.

Într-o seară, după ce l-am culcat pe Matei, am încercat să vorbesc cu Ana.

— Ana, tu ești fericită? am întrebat-o încet.
Ea s-a uitat la mine ca și cum nu m-ar fi recunoscut.
— Ce rost are să vorbim despre asta? Asta e viața noastră acum.

Am simțit un nod în gât. M-am ridicat și am ieșit pe balcon. Am privit luminile orașului și m-am întrebat unde am greșit. Poate că dacă aș fi avut curajul să spun „nu”, dacă aș fi luptat pentru ceea ce simt… Dar acum era prea târziu.

Conflictele au început să apară tot mai des. Orice discuție banală se transforma într-o ceartă mocnită. Ana îmi reproșa că nu sunt prezent, că nu o ajut suficient cu copilul sau cu treburile casei. Eu îi reproșam lipsa de afecțiune, răceala ei constantă.

— Darius, tu nici măcar nu mă vezi! mi-a strigat într-o noapte.
— Cum să te văd, Ana? Nici tu nu mă vezi pe mine! Suntem doi străini sub același acoperiș!

A doua zi dimineață ne-am comportat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Pentru Matei.

Părinții mei cred că totul e bine. Când vin în vizită, mama aduce prăjituri și mă întreabă dacă sunt fericit. Îi spun mereu că da, dar în sufletul meu știu că mint.

Într-o zi, la serviciu, colega mea Ioana m-a întrebat dacă sunt bine. Nu știu cum s-a întâmplat, dar i-am povestit totul. Ea m-a ascultat fără să mă judece.

— Darius, nu poți trăi așa la nesfârșit. Meriți să fii fericit. Și Ana merită.

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Seara, când îl țineam pe Matei în brațe și îi citeam povești, mă gândeam la ce fel de exemplu îi dau. Vreau să crească într-o familie unde părinții se iubesc sau doar într-una unde părinții rămân împreună din datorie?

Am încercat să vorbesc din nou cu Ana.

— Ana, poate ar trebui să mergem la consiliere de cuplu… Poate ne-ar ajuta.
Ea a oftat adânc.
— Crezi că mai are rost? Poate ar trebui doar să acceptăm că asta e viața noastră.

Nu am mai insistat. Dar gândurile nu-mi dau pace. Seara târziu mă uit la Ana cum doarme și mă întreb dacă și ea visează la altceva. Poate la o viață în care alegea alt drum.

Uneori mă gândesc să plec. Să-mi iau viața de la capăt undeva departe. Dar apoi îl văd pe Matei dimineața, cum aleargă spre mine cu brațele deschise și știu că nu pot face asta.

Sunt prins între datorie și dorință. Între ceea ce trebuie să fac pentru copilul meu și ceea ce mi-aș dori pentru sufletul meu. Știu că nu sunt singurul care trăiește așa — am văzut același gol în ochii multor bărbați la grădiniță sau la supermarket.

Poate că societatea noastră încă pune prea mult preț pe „ce zice lumea” și prea puțin pe fericirea fiecăruia dintre noi. Poate că ar trebui să avem mai mult curaj să ne urmăm inimile.

Mă întreb: câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin cu adevărat? Și cât timp putem merge mai departe așa fără să ne pierdem pe noi înșine?