Între Datorie și Dorință: Povestea Unei Mame Care Își Redescoperă Viața

— Mamă, nu pot să cred că faci asta! Ai 58 de ani, nu 18! Ce-o să zică lumea? Irina țipa la telefon, vocea ei tăioasă răsunând în apartamentul meu mic din Drumul Taberei. M-am uitat la poza cu Mara, nepoata mea, zâmbind larg în rochița ei galbenă. O strângere în piept m-a făcut să-mi mușc buza.

— Irina, nu e vorba despre ce zice lumea. E vorba despre mine. Despre ce simt eu. Am dreptul la o viață, nu crezi? am spus încet, dar cu hotărâre.

A urmat o tăcere grea. Apoi, cu voce joasă, aproape șoptită: — Nu mai vreau să vii la Mara. Nu vreau să o înveți prostii.

Telefonul s-a închis. Am rămas cu receptorul în mână, simțind cum tot aerul din cameră se scurge afară printr-o crăpătură invizibilă.

M-am așezat pe canapea și am început să plâng. Nu pentru că mă certasem cu Irina — asta se mai întâmplase — ci pentru că știam că de data asta era altfel. Era hotărâtă. Și eu eram hotărâtă. Pentru prima dată după mulți ani.

Am crescut-o singură pe Irina după ce tatăl ei, Iosif, a dispărut într-o zi de toamnă. Aveam 27 de ani și lumea mea s-a prăbușit peste noapte. Iosif primise o ofertă să transporte marfă cu camionul până la Oradea. Doi săptămâni, atât trebuia să lipsească. Nu s-a mai întors niciodată. Poliția mi-a spus că au găsit camionul abandonat lângă graniță, dar nici urmă de el. Ani de zile am visat că se va întoarce, că va apărea la ușă cu zâmbetul lui blând și ochii lui verzi.

Dar nu s-a întors. Și am rămas doar eu și Irina, două suflete rătăcite într-un București care nu iartă pe nimeni. Am muncit ca vânzătoare la alimentara din cartier, apoi ca femeie de serviciu la școală, doar ca să-i pot pune Irinei o pâine pe masă și să-i cumpăr o rochie nouă la serbare.

Anii au trecut repede. Irina a crescut frumos, a intrat la facultate, s-a măritat cu Radu — un băiat bun, dar cam slab de înger — și a făcut-o pe Mara. Când s-a născut Mara, am simțit că viața mea are din nou sens. Am devenit bunica aceea care face prăjituri, care duce copilul la balet și îi citește povești seara.

Dar undeva, adânc în sufletul meu, simțeam că lipsește ceva. Când Mara a început școala și Irina s-a întors la serviciu, am rămas tot mai des singură acasă. Zilele erau lungi și tăcute. M-am uitat în oglindă într-o dimineață și aproape că nu m-am recunoscut: riduri adânci, părul alb strâns în coc, ochii obosiți.

Într-o zi, la piață, l-am întâlnit pe Viorel. Era văduv de câțiva ani și venea mereu să cumpere mere pentru gem. Am început să vorbim despre vreme, apoi despre copii, apoi despre singurătate. Mi-a spus că îi place să danseze și m-a invitat la un ceai dansant la Cercul Militar.

Prima dată am refuzat. A doua oară am acceptat. M-am simțit vinovată — ca și cum aș fi trădat memoria lui Iosif sau datoria față de Irina și Mara. Dar când Viorel m-a luat de mână pe ringul de dans și mi-a șoptit: „Ești frumoasă când râzi”, am simțit că trăiesc din nou.

Am început să ieșim împreună: la film, la plimbare prin Herăstrău, la teatru. Am râs ca o adolescentă și am plâns ca o femeie care a uitat cum e să fie iubită.

Când i-am spus Irinei despre Viorel, a reacționat ca și cum i-aș fi dat o palmă.

— Cum poți? Tatăl meu nici măcar nu știm dacă mai trăiește! Tu te gândești doar la tine! Dacă află Mara?

— Mara are dreptul să știe că bunica ei e fericită! am încercat eu să-i explic.

— Nu! Nu vreau să-i dai idei! Să nu creadă că e normal ca oamenii bătrâni să se îndrăgostească sau să-și schimbe viața!

Am rămas fără cuvinte. M-am simțit ca o adolescentă certată de mama ei pentru că a venit prea târziu acasă.

Viorel m-a ținut în brațe în seara aceea și mi-a spus: „Nu renunța la tine pentru nimeni”.

Dar Irina a fost fermă: nu mă mai lasă să o văd pe Mara decât dacă „încetez prostiile” și redevin „bunica serioasă”.

Au trecut două luni de când nu mi-am mai văzut nepoata. Merg cu Viorel la dansuri, gătim împreună, citim poezii și ne uităm la filme vechi românești. Îmi e dor de Mara până la lacrimi, dar pentru prima dată în viață simt că trăiesc pentru mine.

M-am întrebat adesea dacă sunt egoistă sau dacă am dreptul să-mi caut fericirea după atâția ani de sacrificiu. Oare câți dintre noi ajungem să trăim doar pentru ceilalți și uităm cine suntem cu adevărat?

Poate că Irina va înțelege într-o zi că mama ei e tot om, cu dorințe și vise proprii. Până atunci…

Mă uit pe geam la ploaia care bate în sticlă și mă întreb: Oare cât valorează fericirea mea? E prea târziu să-mi cer dreptul la viață? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?