Între datorie și dragoste: Povestea Anei din Ploiești

— Nu pot, Ana, nu mai insista! Am și eu viața mea!
Vocea mamei răsuna tăios în bucătăria mică, printre aburii cafelei reci și jucăriile împrăștiate pe jos. M-am uitat la ea, cu ochii roșii de nesomn și mâinile tremurânde pe cana de ceai. Maria, cea mică, plângea în camera alăturată. Rareș și Vlad se certau pe telecomandă. Eu trebuia să fiu deja la muncă.

— Mamă, te rog… doar două ore. Nu am cu cine să-i las. Dacă nu ajung la serviciu, ne dau afară din apartament! Am spus-o aproape șoptit, de teamă să nu izbucnesc în plâns.

Mama s-a ridicat brusc, și-a luat geanta și a ieșit fără să se uite înapoi. Ușa s-a trântit sec. Am rămas singură cu disperarea mea, cu trei copii care aveau nevoie de mine și cu un job la supermarket care nu aștepta după dramele mele.

Soțul meu, Mihai, s-a stins acum un an. Un accident stupid pe șantier. De atunci, totul s-a prăbușit peste mine ca un val rece. Mama a venit la început, câteva zile, dar apoi a început să găsească scuze: „Sunt obosită”, „Am probleme cu spatele”, „Nu mă simt bine”. Eu știam că poate. O văd pe Facebook la cafea cu prietenele, la piață sau la coafor. Dar pentru mine nu are timp.

În fiecare dimineață mă trezesc înainte de răsărit. Îi îmbrac pe copii în grabă, le pun sandvișuri în ghiozdane și îi las la grădiniță sau la școală. Maria e prea mică pentru grădiniță. Pentru ea trebuie să găsesc mereu o vecină dispusă să o țină câteva ore. Dar nu pot mereu să mă bazez pe oameni străini.

La serviciu sunt mereu cu gândul acasă. Șefa mă privește suspicios de fiecare dată când cer să plec mai devreme sau când răspund la telefon în timpul programului. „Ana, dacă nu poți face față, găsim pe altcineva!”, mi-a spus într-o zi, fără urmă de compasiune.

Seara ajung acasă sleită de puteri. Copiii mă așteaptă flămânzi și supărați că nu am stat cu ei. Rareș mă întreabă mereu:

— Mama, de ce nu vine bunica să stea cu noi? Nu ne mai iubește?

Nu știu ce să-i răspund. Îmi vine să urlu de furie și neputință. Mă simt vinovată că nu pot fi o mamă mai bună pentru ei. Că nu pot fi și tată, și mamă, și angajat model.

Într-o seară, după ce am adormit copiii, am sunat-o din nou pe mama. Vocea ei era rece:

— Ana, nu mai insista! Nu sunt dădaca ta! Ai ales să faci copii, acum descurcă-te!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am închis telefonul și am plâns în pernă până am adormit.

A doua zi dimineață, Vlad a făcut febră mare. Nu aveam cu cine să-l las acasă. Am sunat la serviciu să anunț că lipsesc. Șefa mi-a spus sec:

— Dacă lipsești azi, să nu mai vii deloc!

Am stat lângă Vlad toată ziua, cu inima strânsă de teamă pentru ziua de mâine. Seara am găsit un bilet sub ușă: „V-am reziliat contractul de închiriere. Aveți o lună să eliberați apartamentul.”

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am privit orașul luminat sub ploaie. M-am gândit la toate sacrificiile făcute, la toate nopțile nedormite, la toate ușile trântite în față.

În acea noapte am visat-o pe mama cum mă ținea de mână când eram mică și mă ducea la școală. M-am trezit plângând.

A doua zi am mers la ea acasă. Am bătut la ușă cu Maria în brațe.

— Mamă, te rog… Nu mai pot singură! Ajută-mă!

A deschis ușa încet, dar nu m-a invitat în casă.

— Ana, eu am crescut singură doi copii după ce taică-tău a plecat. N-am avut pe nimeni să mă ajute! Tu trebuie să fii tare!

— Dar eu nu mai pot! Nu vezi că mă pierd? Copiii au nevoie de mine! Au nevoie de tine!

A oftat adânc și m-a privit pentru prima dată cu milă.

— Poate că ai dreptate… Dar mi-e frică să nu mă atașez prea mult iar apoi să sufăr din nou…

Atunci am înțeles: mama fugea de propria ei durere, nu de mine.

Am plecat acasă cu inima grea, dar parcă puțin mai împăcată. Am început să caut alt loc de muncă, să vorbesc cu alte mame singure din bloc. Am găsit sprijin unde nu mă așteptam: vecina Ileana mi-a propus să facem cu rândul la supravegheat copiii; directoarea școlii mi-a oferit un post de îngrijitoare cu program flexibil.

Mama a început să vină din când în când să stea cu Maria. Nu mult, dar suficient cât să simt că nu sunt chiar singură pe lume.

Viața nu s-a făcut brusc mai ușoară. Dar am învățat că uneori trebuie să ceri ajutorul chiar dacă ți-e rușine sau teamă de refuz. Și că fiecare are propriile răni care îl fac uneori incapabil să ofere ceea ce ai nevoie.

Mă întreb adesea: oare câte mame ca mine se luptă zilnic cu vinovăția și singurătatea? De ce e atât de greu să fim acolo unii pentru alții când avem cea mai mare nevoie? Poate că povestea mea va face pe cineva să privească altfel spre propria familie.