Între Datorie și Dragoste: Povestea Luptelor pentru Fiica Mea

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — vocea Irinei răsuna în receptor, spartă de suspine. Era trecut de miezul nopții, iar liniștea casei noastre din Ploiești fusese sfâșiată de apelul ei disperat. Am simțit cum inima mi se strânge, ca și cum cineva ar fi tras cu putere de ea.

— Irina, spune-mi ce s-a întâmplat! — am șoptit, încercând să-mi stăpânesc tremurul vocii. Din camera alăturată, Viorel s-a ridicat din pat și a venit lângă mine, cu fața încrețită de îngrijorare.

— M-a dat afară din casă, mamă! Din nou… Și nu e prima dată. Nu mai suport! — a izbucnit ea printre lacrimi.

Am simțit cum furia și neputința mă copleșesc. Știam că soțul ei, Marius, nu era omul pe care ni-l dorisem pentru ea. Îl vedeam mereu cu ochii goi, cu vorbele tăioase și gesturile reci. Dar Irina îl alesese, iar noi am încercat să-i respectăm decizia.

Viorel mi-a luat telefonul din mână și a vorbit scurt:

— Irina, mâine dimineață venim la tine. Până atunci, încearcă să te liniștești.

A închis și m-a privit lung.

— Nu putem interveni mereu, Maria. E adultă. Trebuie să-și rezolve singură problemele.

— Dar Viorel, e fiica noastră! Cum să o lăsăm așa?

— Dacă tot timpul îi sărim în ajutor, nu va învăța niciodată să se descurce singură. Și-apoi… dacă ne bagăm prea mult, stricăm și mai rău lucrurile.

Nu am dormit deloc în noaptea aceea. M-am perpelit pe marginea patului, cu ochii la tavan și cu mintea plină de amintiri: Irina mică, alergând prin curte; Irina adolescentă, certându-se cu mine pentru haine; Irina mireasă, radiind de fericire la brațul lui Marius. Unde greșisem? Cum ajunsese copilul meu să sufere atât?

Dimineața am plecat spre apartamentul lor din cartierul Nord. Pe drum, Viorel a tăcut mâlc. Eu am încercat să-mi găsesc cuvintele, dar tot ce simțeam era un nod în gât.

Când am ajuns, Irina stătea pe canapea cu ochii umflați de plâns. Marius nu era acasă. Am luat-o în brațe și i-am șoptit:

— Hai acasă la noi. Nu trebuie să treci singură prin asta.

— Nu pot… Dacă plec iar, Marius o să spună că fug de probleme. Și știi cum e tata… O să zică iar că sunt slabă.

Viorel s-a apropiat:

— Irina, nu vreau să te văd suferind. Dar nici nu pot să-ți rezolv eu viața. Trebuie să decizi ce vrei.

Irina a izbucnit:

— Vreau doar să fiu iubită! Să nu mai trăiesc cu frica asta în fiecare zi!

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Am început să plâng și eu.

În zilele următoare, tensiunile dintre mine și Viorel au crescut. Eu voiam să o aducem pe Irina acasă definitiv, să-i oferim sprijin financiar ca să poată divorța și să-și găsească un rost fără Marius. Viorel refuza categoric:

— Dacă îi dăm bani sau o aducem la noi, nu va face decât să repete greșeala data viitoare. Trebuie să-și asume consecințele!

Ne certam aproape zilnic. La masă era liniște apăsătoare. Seara adormeam fiecare cu spatele la celălalt.

Irina mă suna tot mai des:

— Mamă, nu mai am bani de chirie… Dacă mă dau afară?

— O să te ajutăm, draga mea…

Dar Viorel mă auzea și îmi făcea semne disperate să tac.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Viorel, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat dacă nu cumva dragostea mea pentru Irina o face mai slabă. Dacă nu cumva îi fur șansa de a deveni puternică.

A doua zi dimineață am găsit-o pe Irina la ușa noastră cu două valize mici și ochii roșii.

— Nu mai pot, mamă… Am plecat definitiv.

Viorel a ieșit din bucătărie și a rămas nemișcat în prag:

— Dacă ai plecat de la el, trebuie să te descurci singură. Noi nu-ți mai dăm niciun ban până nu-ți găsești un serviciu și nu dovedești că poți sta pe picioarele tale!

Irina a început să plângă în hohote:

— Cum poți să-mi spui asta? Sunt copilul tău!

Eu am încercat să-l opresc pe Viorel:

— E prea mult! E fata noastră!

El s-a întors spre mine:

— Maria, dacă vrei s-o ajuți cu orice preț, fă-o tu! Dar eu nu mai pot trăi așa!

În acea clipă am simțit că familia noastră se rupe în două: între datoria de părinte și nevoia de a lăsa copilul să crească prin propriile greutăți.

Irina s-a mutat la noi pentru câteva luni. Am ajutat-o pe ascuns cu bani pentru chirie și mâncare. Viorel s-a îndepărtat tot mai mult de mine; serile le petrecea singur în birou sau pleca la pescuit cu prietenii lui din tinerețe.

Într-o zi, Irina mi-a spus:

— Mamă… cred că tata are dreptate. Trebuie să încerc singură. Nu vreau să vă stric căsnicia din cauza mea.

A plecat într-un final într-un oraș vecin, unde și-a găsit un job la o firmă mică de contabilitate. Ne vedem rar acum; relația cu Viorel s-a răcit mult timp după aceea.

M-am întrebat adesea dacă am făcut bine sau rău. Dacă dragostea mea a ajutat-o sau i-a făcut mai mult rău. Dacă sacrificiul meu pentru ea a meritat prețul plătit în familie.

Poate că fiecare părinte ar trebui să-și pună această întrebare: până unde merge datoria față de copil? Și când devine dragostea noastră o povară pentru cei pe care vrem să-i protejăm?