Între datorie și dragoste: Povestea unei mame care nu-și mai recunoaște fiul

— Vlad, iar ai cumpărat încă o pereche de adidași? Ai deja trei perechi aproape noi!
Vocea mea a răsunat în bucătăria mică, unde mirosul de ciorbă abia făcută se amesteca cu tensiunea din aer. Vlad a ridicat din umeri, evitând privirea mea. Irina, nora mea, s-a strâns la piept cu telefonul, încercând să pară ocupată.
— Mamă, sunt banii mei, nu? a răspuns el, încercând să-și ascundă iritarea.
— Sunt banii tăi, dar nu vezi că nu reușiți să puneți nimic deoparte? Voi vreți casă, dar tot ce faceți e să cheltuiți pe prostii!

M-am așezat la masă, cu palmele transpirate. M-am uitat la soțul meu, Doru, care tăcea și privea pe geam, ca și cum ar fi vrut să dispară.

Am crescut într-o familie unde fiecare leu era numărat. Tata lucra la combinat, mama era croitoreasă. Ne-am strâns cureaua ani la rând ca să avem un apartament cu două camere în Drumul Taberei. Când l-am crescut pe Vlad, i-am repetat mereu: „Trăiește după posibilități. Nu te întinde mai mult decât îți e plapuma.”

Dar Vlad nu e ca noi. Are 28 de ani și lucrează la o firmă de IT. Irina e educatoare la o grădiniță privată. Câștigă bine amândoi, dar la final de lună nu le rămâne nimic. Când îi întreb de ce nu pun bani deoparte pentru avansul la un apartament, ridică din umeri: „Viața e scurtă, vrem să ne bucurăm de ea.”

În acea seară am simțit că tot ce am încercat să-i învăț s-a risipit ca praful pe drum.

— Vlad, tu știi cât am muncit noi ca să avem casa asta? Am renunțat la vacanțe, la haine noi… Am pus fiecare leu deoparte!

— Mamă, vremurile s-au schimbat. Nu vreau să trăiesc ca voi, mereu cu frica zilei de mâine.

Irina a intervenit timid:
— Noi nu vrem să ne sacrificăm tinerețea doar pentru o casă. Poate nici nu rămânem în București… Poate plecăm afară.

M-a durut mai tare decât dacă mi-ar fi dat o palmă. Cum adică să plece? Să lase tot ce am construit aici?

După ce au plecat, am rămas cu Doru la masă. El a oftat adânc:
— Poate am fost prea stricți cu el… Poate acum vrea să trăiască altfel tocmai pentru că i-am impus prea multe reguli.

— Dar nu vezi că risipesc tot? Dacă se îmbolnăvesc? Dacă rămân fără serviciu? Cine îi ajută? Noi suntem bătrâni…

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru Vlad: hainele second-hand cumpărate când era mic, vacanțele ratate ca să-i luăm calculatorul dorit, serile când stăteam la coadă la lapte ca să aibă ce mânca dimineața. Și acum… parcă nu-i pasă.

A doua zi am decis să vorbesc cu Irina singură. Am invitat-o la o cafea în oraș.

— Irina, spune-mi sincer: chiar nu vă gândiți deloc la viitor? Nu vă doriți stabilitate?

Ea a zâmbit trist:
— Ba da… Dar ne simțim mereu judecați. Parcă orice facem nu e bine pentru voi. Vlad se simte vinovat că nu poate să vă mulțumească.

Mi s-a pus un nod în gât.
— Eu doar vreau să fiți bine… Să nu ajungeți la bătrânețe fără nimic.

Irina a pus mâna peste a mea:
— Știu… Dar poate ar trebui să aveți încredere că ne vom descurca. Poate altfel decât ați făcut voi.

Am plecat acasă mai confuză ca niciodată. Doru m-a întâmpinat cu o întrebare:
— Ce-ai rezolvat?

— Nimic… Poate doar că trebuie să-i las să greșească singuri.

Seara următoare Vlad m-a sunat:
— Mamă… Îmi pare rău că te-am supărat. Dar te rog, lasă-ne să trăim cum simțim noi.

Am plâns după ce am închis telefonul. Nu pentru că nu mă ascultă, ci pentru că mi-e teamă că lumea asta nouă e prea crudă cu ei.

De atunci încerc să mă abțin din a le da sfaturi necerute. Dar mă macină gândul: oare unde am greșit? E vina noastră că nu-și doresc aceleași lucruri ca noi? Sau pur și simplu lumea s-a schimbat și trebuie să accept?

Poate că dragostea de mamă înseamnă și să-i lași pe copii să-și trăiască propriile greșeli. Dar cum faci să nu suferi văzându-i rătăcind pe alte drumuri decât cele pe care le-ai visat pentru ei?

Voi ce ați face în locul meu? Ați insista sau i-ați lăsa să-și urmeze calea?