Între datorie și familie: Povara unei alegeri

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să mă prefac că totul e în regulă! am izbucnit într-o seară, în timp ce spălam vasele și încercam să-mi ascund lacrimile.

Vlad s-a oprit în pragul bucătăriei, cu privirea aceea blândă care m-a cucerit acum zece ani, dar care acum mă irita. — Ce s-a întâmplat, Ilinca? E din nou vorba de bani?

Am lăsat farfuria să cadă în chiuvetă. — Da, Vlad! E vorba de cei 20.000 de lei pe care i-am dat părinților tăi acum cinci ani. Mama mă bate la cap zilnic să le cerem banii înapoi. Spune că nu e corect față de noi, că avem și noi nevoie, că nu putem fi mereu fraierii familiei.

Vlad a oftat și s-a așezat la masă. — Ilinca, părinții mei nu au de unde să ne dea banii acum. Știi bine că pensiile lor abia le ajung pentru medicamente și facturi. Și oricum… nu cred că ar trebui să le cerem. Sunt părinții mei.

— Dar noi? Noi nu contăm? Am amânat vacanța la mare pentru copii, am renunțat la mobila nouă pentru sufragerie… Tot timpul ne sacrificăm pentru alții! De ce trebuie să fim noi cei buni mereu?

Vlad a tăcut. Știam că îl doare, dar simțeam că mă sufoc. Mama mă sunase și în acea dimineață:

— Ilinca, nu mai fi naivă! Dacă nu le amintești tu, nu-ți vor da niciodată banii. Știi bine cum sunt oamenii… Uită repede când le convine.

Îmi era rușine să-i spun mamei că nu am curajul să-i confrunt pe socri. De fiecare dată când mergeam la ei la țară, mă întâmpinau cu zâmbete calde și cu plăcinte aburinde. Tata-socru îmi povestea despre grădină, iar soacra mă întreba mereu dacă nu vreau să iau ceva din dulapul cu dulceață. Cum să le spun eu acestor oameni bătrâni și obosiți că trebuie să ne dea banii înapoi?

Dar mama nu se lăsa:

— Ilinca, tu nu vezi că Vlad te manipulează? El ține cu ai lui, nu cu tine! Familia ta nu contează pentru el!

M-am simțit prinsă între două lumi. Pe de o parte, familia mea — mama, care a crescut singură doi copii și a muncit toată viața ca să ne fie bine; pe de altă parte, familia lui Vlad — oameni simpli, dar calzi, care m-au primit ca pe fiica lor.

Într-o duminică, după ce am venit de la socri, copiii au adormit în mașină. Vlad conducea tăcut, iar eu mă uitam pe geam la câmpurile galbene de rapiță.

— Ilinca… știu că te doare situația asta. Dar dacă ar fi fost mama ta în locul lor?

Am rămas fără cuvinte. M-am gândit la mama mea, la cât de mândră e și cât de greu i-ar fi să ceară ajutor. Poate că nici ea n-ar fi returnat banii dacă n-ar fi avut de unde…

Seara, după ce am culcat copiii, am deschis laptopul și am început să caut soluții: „Cum recuperezi un împrumut între rude fără să strici relațiile?” Am găsit doar povești triste: frați care nu-și mai vorbesc, părinți certați cu copiii lor…

A doua zi, la serviciu, colega mea Anca m-a văzut abătută.

— Ce ai pățit?

I-am povestit totul. A oftat și mi-a spus:

— Știi ce cred eu? Când dai bani rudelor, trebuie să fii pregătit să nu-i mai vezi niciodată. Altfel, riști să pierzi și banii, și relația.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte toată ziua.

Seara, mama m-a sunat din nou:

— Ilinca, ai vorbit cu Vlad? Ce a zis?

— Mamă… Vlad nu vrea să le cerem banii. Zice că sunt părinții lui și că nu au de unde.

— Și tu ce vrei?

Nu știam ce să-i răspund. Voiam liniște. Voiam ca toată povestea asta să dispară.

În weekendul următor am mers din nou la socri. Soacra mea făcuse sarmale și ne aștepta cu masa pusă.

— Ilinca dragă, ia și tu niște compot! Știi că e preferatul tău.

Am zâmbit forțat și am simțit un nod în gât. La plecare, tata-socru mi-a pus în brațe o pungă cu ouă proaspete și o sticlă de țuică.

— Să aveți pentru Paște! Sănătate multă!

În drum spre casă, Vlad m-a întrebat:

— Încă te gândești la bani?

— Da… dar nu știu dacă mai contează acum.

În acea noapte am visat că eram mică și mama mă lua de mână prin piață. Îmi spunea mereu: „Să nu lași pe nimeni să te calce în picioare!” Dar oare chiar asta făceam acum? Sau era doar generozitate?

Au trecut câteva luni. Mama a încetat să mă preseze atât de des, dar privirea ei dezamăgită mă urmărește mereu când ne vedem.

Vlad e mai liniștit acum. Îl văd cum își sună părinții mai des și râde cu ei la telefon. Copiii au început școala și au uitat de vacanța la mare pe care n-am făcut-o nici anul acesta.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dacă loialitatea față de familie trebuie să fie mai presus decât dreptatea sau invers. Poate că răspunsul nu e niciodată clar…

Oare câți dintre voi ați trecut printr-o astfel de dilemă? Ce ați fi făcut în locul meu? Cât valorează liniștea sufletească atunci când e pusă în balanță cu dreptatea?