Între datorie și inimă: Povestea unei alegeri imposibile

— Nu poți să faci asta, Vlad! Nu acum, nu după tot ce s-a întâmplat! vocea mamei răsuna în bucătăria mică, acoperind zgomotul ploii care bătea în geamuri. Stăteam cu mâinile încleștate pe marginea mesei, simțind cum fiecare cuvânt al ei mă lovește în piept ca un ciocan.

Fratele meu, Radu, stătea în prag, ud leoarcă, cu ochii roșii de la plâns sau poate de la vinovăție. Îl știam impulsiv, dar niciodată nu-l văzusem atât de speriat. În seara aceea, totul s-a schimbat pentru familia noastră.

— Vlad, te rog… dacă nu mă ajuți tu, mă bagă la pușcărie! a șoptit Radu, privind în jos. Avea sânge pe mâneci și tremura din toate încheieturile. Am simțit cum mi se strânge stomacul.

Nu eram nici polițist, nici judecător. Eram doar un frate mai mare care încercase mereu să-l țină pe Radu departe de necazuri. Dar acum, necazul era prea mare ca să-l pot ignora sau ascunde sub preș.

— Ce-ai făcut? am întrebat printre dinți.

— Am… am lovit pe cineva. Nu știu dacă trăiește. S-a întâmplat repede, la barul din colț. M-au provocat… n-am vrut…

Mama a început să plângă în hohote. Tata, care până atunci tăcuse cu privirea pierdută în paharul de țuică, s-a ridicat brusc:

— Dacă îl ascundem, ne facem toți complici! Vlad, tu ești singurul cu capul pe umeri aici. Fă ce trebuie!

Dar ce era „ce trebuie”? Să-mi predau fratele? Să-l las să fugă? Să mint pentru el?

Am ieșit afară, sub ploaie, încercând să-mi limpezesc gândurile. În cartierul nostru din Ploiești, toată lumea știa totul despre toți. Dacă Radu era vinovat, nu avea unde să se ascundă. Dar dacă nu era vina lui? Dacă doar s-a apărat?

M-am întors în casă. Mama îl ținea strâns de mână pe Radu, ca și cum ar fi putut să-l apere cu trupul ei firav.

— Vlad, tu ai terminat Dreptul… tu știi mai bine ca noi…

Am simțit o furie mocnită. Da, terminasem Dreptul, dar nu eram avocatul diavolului. Eram fratele lui Radu.

— Trebuie să mergem la poliție, am spus încet. Dacă fugi, va fi mai rău. Dacă mințim, ne distrugem toți.

Radu s-a prăbușit pe scaun și a început să plângă ca un copil. Tata a ieșit afară fără să spună nimic. Mama m-a privit ca și cum i-aș fi trădat sufletul.

Noaptea aceea a fost cea mai lungă din viața mea. Am stat lângă Radu până dimineața, încercând să-l liniștesc și să-l conving că e singura cale. Am mers împreună la secție. L-am ținut de mână când a recunoscut totul.

Zilele următoare au fost un coșmar. Vecinii șușoteau pe la colțuri. Mama nu mi-a vorbit luni întregi. Tata s-a îmbolnăvit de inimă. Eu am rămas cu întrebarea: am făcut bine? Sau am distrus familia pentru un principiu?

Radu a primit trei ani cu suspendare. Victima a supraviețuit, dar viața noastră nu a mai fost niciodată la fel. Mama încă mă privește uneori ca pe un străin. Tata a murit fără să-mi spună vreodată dacă m-a iertat.

Uneori mă gândesc: oare câți dintre noi ar fi avut curajul să facă ce am făcut eu? Sau poate am fost doar un laș care s-a ascuns după lege? Ce înseamnă cu adevărat să fii loial familiei tale?

Ați fi făcut altfel decât mine?