Între Datorie și Libertate: Povestea Mea de Acasă

— Nu pleci nicăieri până nu termini de spălat vasele! vocea mamei răsună ascuțit din bucătărie, iar eu, cu mâinile înmuiate în apă rece, simt cum mi se strânge stomacul. Aveam douăzeci și șase de ani și încă locuiam acasă, într-un apartament cu două camere dintr-un cartier vechi din Ploiești. De fiecare dată când încercam să-mi fac planuri, să ies cu prietenii sau să mă ocup de lucrurile mele, apărea câte o urgență: ba trebuia să merg la farmacie pentru tata, ba să o ajut pe sora mea mai mică la teme, ba să stau cu bunica bolnavă.

Mă numesc Irina și, de când mă știu, am fost copilul bun. Cel care nu ridică vocea, nu contrazice, nu cere nimic pentru sine. Mama spunea mereu: „Așa trebuie, Irina, familia e pe primul loc.” Și eu credeam asta cu toată ființa mea. Dar într-o zi, când am văzut că prietenele mele își trăiesc viața, călătoresc, au relații, își schimbă joburile după bunul plac, am simțit un gol imens. Eu cine sunt? Ce vreau? Nu știam să răspund.

— Irina, vino repede! Bunica a căzut din nou! Mama mă strigă panicată și eu alerg fără să clipesc. O ridicăm împreună și o așezăm pe canapea. Bunica oftează și mă privește cu ochii ei albaștri, obosiți.

— Tu ești sufletul casei, draga mea. Ce ne-am face fără tine?

Cuvintele astea ar fi trebuit să mă bucure. Dar simțeam doar greutate. În seara aceea, am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere. M-am întrebat dacă vreodată voi putea trăi altfel.

A doua zi dimineață, la micul dejun, am încercat să deschid subiectul:

— Mamă, m-am gândit să mă mut cu chirie. Să încerc să stau singură o perioadă.

Mama a lăsat lingura jos și m-a privit ca și cum i-aș fi spus că vreau să plec pe altă planetă.

— Cum adică? Și cine are grijă de noi? Tu nu vezi că toți avem nevoie de tine? Sora ta e mică, tata lucrează până târziu… Eu nu pot singură!

Tata a tăcut. Sora mea s-a uitat la mine cu ochii mari. Am simțit cum mă sufoc.

— Irina, nu fi egoistă! Familia e tot ce ai! a continuat mama.

Am renunțat atunci la idee. Dar gândul nu-mi dădea pace. Am început să mă revolt în sinea mea. Seara, când toți dormeau, scriam în jurnal:

„Nu vreau să fiu doar umbra lor. Vreau să știu cine sunt fără ei.”

Într-o zi de vară, după o ceartă aprinsă cu mama — prima noastră ceartă adevărată — am plecat val-vârtej din casă. M-am dus la prietena mea cea mai bună, Roxana.

— Irina, tu nu trăiești pentru tine! Ești ca o extensie a lor! Ai dreptul să-ți cauți fericirea!

— Dar dacă îi dezamăgesc? Dacă nu se descurcă fără mine?

— Nu ești responsabilă pentru fericirea lor! mi-a spus Roxana ferm.

Cuvintele ei au rămas cu mine zile întregi. Am început să caut joburi în alt oraș. Am găsit unul la Brașov — salariu mic, dar era un început. Când le-am spus părinților că plec, mama a izbucnit în plâns:

— Ne abandonezi! După tot ce-am făcut pentru tine!

Tata a zis doar atât:

— Faci o greșeală.

Sora mea s-a închis în cameră și nu mi-a vorbit două zile.

Am plecat totuși. Primele luni au fost un coșmar: singurătate, vinovăție, telefoane zilnice de la mama care mă certa sau plângea. Mă simțeam ruptă între două lumi: cea veche, unde eram indispensabilă și iubită doar dacă ajutam pe toată lumea — și cea nouă, unde nu știam cine sunt sau ce pot.

Într-o seară friguroasă de noiembrie, după o zi grea la muncă, am primit un mesaj de la mama: „Bunica e foarte rău. Dacă ai fi fost aici…” M-am prăbușit pe podea și am plâns ore întregi. M-am întrebat dacă am făcut bine sau dacă sunt un monstru egoist.

Dar încet-încet am început să mă descopăr: am mers la terapie, am cunoscut oameni noi care m-au apreciat pentru cine sunt eu, nu pentru ce pot face pentru alții. Am început să pictez din nou — pasiunea mea din copilărie pe care o abandonasem pentru că „nu era utilă”.

Relația cu familia a rămas tensionată mult timp. Mama încă îmi reproșează că nu sunt acolo „când trebuie”. Tata vorbește rar cu mine. Sora mea a început să mă înțeleagă abia după ce a intrat la facultate și a plecat și ea de acasă.

Uneori mă întreb dacă voi reuși vreodată să scap de sentimentul de vinovăție sau dacă voi putea fi iubită fără să mă sacrific mereu pentru ceilalți. Dar acum știu că merit să trăiesc și pentru mine.

Oare câți dintre noi trăim viețile altora din frică sau din datorie? Câți avem curajul să ne alegem pe noi înșine?