Între datorie și neputință: Când dragostea de familie doare

— Nu pot să cred că nu vrei să mă ajuți, Irina! Ești sora mea!
Vocea Oanei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la supa care fierbea pe aragaz. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar ochii mi se umpleau de lacrimi. Nu era prima dată când Oana ridica tonul la mine, dar niciodată nu mă simțisem atât de prinsă la mijloc.

— Oana, nu e vorba că nu vreau… Dar chiar nu pot. Căruciorul ăsta e singurul pe care îl am pentru Vlad. Știi că abia am reușit să-l iau la mâna a doua, cu banii strânși din alocație și din ce am mai pus deoparte…

Oana a oftat teatral și s-a așezat pe scaunul din fața mea. Fetița ei, Maria, se juca pe covor cu niște cuburi vechi. Am simțit un nod în gât văzând-o atât de mică și neajutorată. Știam că și Oana trecea printr-o perioadă grea — soțul ei plecase la muncă în Germania și banii întârziau să ajungă.

— Irina, tu ai soț aici, ai pe cineva care te ajută. Eu sunt singură! Nu poți să te gândești și la mine măcar o dată?

M-am uitat spre ușă, sperând ca Radu să nu intre chiar atunci. Știam că nu ar fi suportat să mă vadă plângând din nou din cauza surorii mele. De când s-a născut Vlad, parcă totul se complicase: banii nu ajungeau niciodată, iar familia părea să tragă de mine din toate părțile.

Am crescut împreună cu Oana într-un apartament cu două camere din Berceni. Mama ne-a crescut singură după ce tata a plecat cu altă femeie. Am învățat devreme ce înseamnă să te descurci cu puțin și să împarți totul — haine, jucării, chiar și visele. Poate tocmai de aceea mă simțeam atât de vinovată acum.

— Oana, dacă aș putea, ți l-aș da fără să clipesc. Dar Vlad încă are nevoie de el. Nu am bani să iau altul și nici nu știu când o să pot strânge…

Ea a dat ochii peste cap și a început să-și strângă lucrurile.

— Lasă, nu te mai deranjez. Se vede că ai uitat cum e să n-ai nimic.

Am rămas singură în bucătărie, cu inima frântă. Vlad dormea liniștit în camera lui, fără să știe că mama lui tocmai pierduse încă o bătălie cu trecutul.

În acea noapte n-am putut dormi. M-am întors pe toate părțile, ascultând respirația liniștită a lui Radu și gândindu-mă la Maria, la Oana, la mine însămi. M-am întrebat dacă nu cumva eram egoistă. Dacă nu cumva mama ar fi găsit o soluție mai bună decât mine.

A doua zi dimineață, Radu m-a găsit plângând în baie.

— Ce s-a întâmplat? Iar Oana?

Am dat din cap și i-am povestit totul printre sughițuri.

— Irina, tu faci tot ce poți. Nu poți salva pe toată lumea. Dacă îi dai căruciorul lui Vlad, cine are grijă de el? Trebuie să te gândești și la noi.

Știam că avea dreptate, dar cuvintele lui nu-mi alinau deloc sufletul. În acea zi am mers la serviciu ca un robot. Lucrez ca vânzătoare la un supermarket din cartier — opt ore pe zi în picioare, cu salariu minim și clienți nervoși. În pauză am sunat-o pe mama.

— Mamă, tu ce-ai fi făcut?

A oftat greu la telefon.

— Irina, tu ai copilul tău acum. Nu poți să te sacrifici mereu pentru alții. Oana trebuie să învețe să se descurce și singură.

Dar eu știam că Oana nu se va opri aici. Seara următoare m-a sunat din nou.

— Irina, am vorbit cu mamaie. Zice că ești egoistă și că Vlad are destule lucruri oricum.

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Oana, te rog! Nu mai pune familia împotriva mea! Dacă vrei ajutor, hai să găsim o soluție împreună. Poate găsim un cărucior ieftin pe OLX sau poate facem un apel pe grupul de mămici…

Dar ea deja închisese telefonul.

Zilele au trecut greu. La serviciu eram absentă, acasă mă simțeam vinovată pentru fiecare zâmbet al lui Vlad. Într-o duminică dimineață am găsit un mesaj de la Oana: „Nu-ți mai face griji pentru noi. M-am descurcat.”

Am aflat mai târziu că o vecină îi dăduse un cărucior vechi, dar funcțional. Am simțit o ușurare amară — problema se rezolvase fără mine, dar rana rămânea deschisă.

La următoarea întâlnire de familie, privirile mamei și ale Oanei erau reci ca gheața. Am încercat să vorbesc cu ele, dar răspunsurile au fost scurte și tăioase.

În noaptea aceea am stat pe balcon cu o cană de ceai rece în mână și m-am întrebat: oare cât valorează dragostea de familie dacă vine mereu la pachet cu sacrificii peste puterile tale? Cât trebuie să dai din tine până nu mai rămâne nimic?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar vă întreb pe voi: unde tragem linia între ajutor și auto-sacrificiu? Cât putem duce fără să ne pierdem pe noi înșine?