Între dorința de libertate și teama de a pierde: Povestea unei mame și a fiului ei

— Mamă, vreau să mă mut la vilă cu Irina. Am nevoie să simt că trăiesc pe picioarele mele.

Cuvintele lui Dănuț au căzut ca un trăsnet într-o după-amiază ploioasă de aprilie, când tocmai pregăteam ciorba de perișoare. Mâinile mi-au tremurat pe lingură, iar inima mi-a sărit din piept. L-am privit lung, încercând să-mi dau seama dacă vorbește serios sau e doar o toană de-a lui. Avea ochii aceia mari, căprui, pe care i-am văzut plini de lacrimi când era mic și se lovea la genunchi, dar acum erau hotărâți, fermi.

— Dănuț, tu nici măcar nu știi să gătești o omletă fără să arzi tigaia! Cum să te descurci singur acolo?

A oftat și s-a așezat la masă, privind pe geam la ploaia care bătea în sticlă.

— Mamă, nu mai sunt copil. Irina știe să gătească, eu pot învăța. Nu vreau să mai stau aici, simt că mă sufoc.

M-am așezat lângă el, cu un nod în gât. Îmi venea să-l iau în brațe și să-i spun că nu-i dau voie, că nu e pregătit pentru lumea asta rea. Dar am tăcut. În minte mi se derulau toate nopțile în care l-am vegheat cu febră, toate zilele în care l-am dus la școală cu ghiozdanul mai mare decât el. Cum să-l las acum să plece?

— Dănuț, vila e bătrânească, n-ai apă caldă decât dacă încălzești pe sobă, acoperișul trebuie reparat… Nu e viață acolo pentru voi doi. Și dacă vă certați? Dacă nu vă descurcați?

A ridicat din umeri.

— Atunci ne întoarcem. Dar vreau să încercăm. Nu mai pot aici, mamă. Simt că nu sunt bărbat dacă nu fac pasul ăsta.

M-am ridicat brusc și am început să spăl vasele cu gesturi nervoase. În minte mi se amestecau frica, furia și o durere surdă. Soțul meu, Ion, a intrat în bucătărie și ne-a privit pe amândoi.

— Ce-i cu voi?

— Dănuț vrea să se mute la vilă cu Irina! am izbucnit eu.

Ion s-a uitat la fiu-său lung, apoi la mine.

— Lasă-l, Marie. Și eu am plecat de acasă la douăzeci de ani. Așa învață omul.

— Nu e pregătit! am strigat eu. O să se întoarcă plângând!

Dănuț s-a ridicat brusc.

— Nu o să plâng! Niciodată n-ați avut încredere în mine!

A trântit ușa și a ieșit în ploaie. Am rămas cu Ion privind unul la altul, neputincioși.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Am stat pe marginea patului, cu telefonul în mână, gata să-l sun și să-i spun că-mi pare rău. Dar mândria m-a oprit. În zilele următoare abia ne-am vorbit. Dănuț era tot mai hotărât. Irina venea des pe la noi, încerca să mă îmbuneze.

— Doamnă Maria, vă promit că avem grijă unul de altul. Vrem doar puțină liniște.

Am privit-o cu suspiciune. Era tânără, frumoasă, dar ce știa ea despre greutățile vieții? Ce știa despre facturi neplătite, despre frigul din casele vechi?

Într-o seară l-am găsit pe Dănuț împachetând hainele lui într-o valiză veche.

— Chiar vrei să faci asta? am întrebat încet.

— Da, mamă. Te rog doar… nu te supăra pe mine.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. L-am luat în brațe și am plâns amândoi.

— Nu mă supăr… Dar nu pot să fiu de acord. Ești prea tânăr…

— Mamă… trebuie să încerc. Dacă nu încerc acum, când?

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate scenariile posibile: dacă se îmbolnăvește? Dacă rămân fără bani? Dacă se ceartă și vine acasă cu inima frântă? A doua zi dimineață i-am spus răspicat:

— Nu sunt de acord să te muți la vilă. Dar dacă ai nevoie de bani pentru reparații sau pentru mâncare, te ajutăm noi. Atât pot face pentru tine acum.

A zâmbit trist.

— Mulțumesc, mamă. Asta contează cel mai mult.

Au trecut două luni de atunci. Dănuț și Irina s-au mutat la vilă. La început mă suna zilnic: „Mamă, cum repar robinetul?”, „Mamă, cum fac ciorbă de perișoare?”. Îi răspundeam mereu cu răbdare, dar inima mea era tot strânsă. Într-o zi m-a sunat plângând:

— Mamă… s-a spart țeava la baie și nu știu ce să fac!

Am alergat acolo cu Ion și l-am ajutat. L-am văzut cât era de speriat și mi-am dat seama că încă e copilul meu, dar trebuie să-l las să crească.

Au avut certuri cu vecinii, au rămas fără curent într-o noapte geroasă de decembrie, au mâncat cartofi prăjiți o săptămână întreagă pentru că nu aveau bani de altceva. Dar au rezistat împreună.

Acum vin des pe la noi duminica și povestesc râzând toate pățaniile lor. Eu încă îi privesc cu teamă și dragoste amestecate. Mă întreb dacă am făcut bine că am spus „nu”, dar i-am sprijinit financiar.

Poate că uneori trebuie să-i lăsăm pe cei dragi să cadă ca să învețe să se ridice singuri. Dar oare cât de mult doare pentru o mamă să-și vadă copilul luându-și zborul? Voi ce ați fi făcut în locul meu?