Între dorință și judecată: Povestea Marthei și a mea

— Mama, trebuie să-ți spun ceva. Nu mai pot să țin în mine.
Vocea Marthei tremura, iar ochii îi străluceau ciudat, ca și cum ar fi plâns înainte să intre pe ușă. Era o seară de aprilie, iar eu tocmai terminasem de pus masa. Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Ce s-a întâmplat, fată?
— Vreau să fac un copil. Singură.
M-am oprit cu farfuria în mână, uitându-mă la ea ca la o străină.
— Cum adică singură?
— Nu mai pot aștepta să apară „bărbatul potrivit”. Am 38 de ani, mama. Vreau să fiu mamă. M-am gândit la inseminare artificială sau adopție.
Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Marta, fata mea, singură? Să crească un copil fără tată? Într-un oraș mic din Moldova, unde lumea vorbește mai mult decât respiră?

Am lăsat farfuria pe masă și m-am așezat. Marta s-a apropiat și mi-a luat mâna în a ei.
— Știu că nu e ceea ce ai visat pentru mine, dar nu mai pot trăi cu golul ăsta. Toate prietenele mele au copii. La fiecare sărbătoare mă simt ca o piesă lipsă dintr-un puzzle.

Mi-am amintit cum era Marta când era mică: veselă, curioasă, mereu cu ochii mari spre lume. După ce tatăl ei ne-a părăsit, am crescut-o singură, cu greu, dar cu dragoste. Știam cât de greu e să fii mamă singură. Dar atunci nu am avut de ales.

— Marta, tu nu știi ce înseamnă asta! Un copil nu e o jucărie! O să fii mereu obosită, lumea o să vorbească…
Ea a oftat adânc:
— Lumea vorbește oricum, mama. Că sunt singură, că n-am copii, că muncesc prea mult… Niciodată nu e bine.

Am simțit furie și neputință. M-am gândit la vecina noastră, tanti Viorica, care abia așteaptă să bârfească orice noutate. La rudele care mă întreabă mereu „Când o măriti pe Marta?”. La biserică, unde preotul predică despre familie „cum trebuie”.

— Și dacă te răzgândești? Dacă peste ani o să regreți?
— O să regret dacă nu încerc. Prefer să fiu obosită decât goală pe dinăuntru.

Am tăcut mult timp. În minte mi se derulau imagini: Marta cu un bebeluș în brațe; eu, bunică; oamenii șoptind pe la colțuri; Marta plângând noaptea de singurătate…

A doua zi am sunat-o pe sora mea, Rodica.
— Tu ce ai face dacă fata ta ar vrea să facă un copil singură?
Rodica a râs amar:
— Ce să fac? Aș plânge puțin și apoi m-aș apuca să-i croșetez hăinuțe. Copilul e copil, oricum ar veni.

Dar eu nu puteam accepta atât de ușor. Seara următoare am avut o ceartă urâtă cu Marta.
— Tu nu mă asculți deloc! Mereu ai impresia că știi mai bine ce e pentru mine!
— Pentru că știu! Am trecut prin viață, Marta! Nu vreau să suferi cum am suferit eu!
— Dar eu nu sunt tu! Poate pentru mine e altfel!
A trântit ușa camerei și am auzit-o plângând.

În zilele care au urmat, am început să observ altfel femeile din jurul meu: vecina care își crește nepoții singură; colega de la farmacie care nu s-a măritat niciodată și are grijă de mama bolnavă; fata de la magazin care își crește copilul fără tată. Toate păreau obosite, dar aveau o lumină aparte în ochi când vorbeau despre copiii lor.

Într-o duminică am mers la biserică și m-am rugat pentru Marta. Am cerut putere să o înțeleg și să o susțin.

Seara am găsit-o pe Marta pe balcon, privind orașul luminat slab.
— Îți amintești când eram mică și îmi spuneai că pot fi orice vreau?
— Da…
— Acum vreau să fiu mamă. Chiar dacă nu e calea clasică.
Am simțit lacrimi în ochi.
— Mi-e teamă pentru tine…
— Și mie mi-e teamă. Dar mi-e mai teamă să nu încerc deloc.

Am strâns-o în brațe și am plâns amândouă.

Au trecut luni de atunci. Marta a început procedurile pentru inseminare artificială. Eu încă mă lupt cu gândurile mele: ce vor spune oamenii? Cum va fi copilul fără tată? Dar văd hotărârea din ochii Marthei și îmi dau seama că trebuie să aleg: ori rămân prizoniera prejudecăților mele, ori merg alături de ea pe drumul acesta necunoscut.

Uneori mă întreb: oare câte mame ca mine se tem să-și lase copiii să-și urmeze propriul drum? Câte femei trăiesc cu dorințe ascunse doar pentru că societatea le spune că „nu se face”? Poate că dragostea adevărată înseamnă să accepți chiar și ceea ce nu înțelegi pe deplin.

Voi ce ați face în locul meu? Cum ați reacționa dacă propriul vostru copil ar alege un drum atât de diferit de cel visat de voi?