Între Două Case: Cum Am Învățat Să-mi Iert Soacra

— Nu pot să cred că iar vorbim despre asta, Vlad! am izbucnit, cu vocea tremurândă de nervi și oboseală. Era trecut de miezul nopții, iar în bucătăria noastră mică din București, lumina rece a neonului făcea umbre ascuțite pe chipurile noastre. Vlad stătea cu capul în mâini, iar eu mă plimbam de colo-colo, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

— Ce vrei să fac? E mama… Nu pot s-o las pe drumuri, mi-a răspuns el, fără să mă privească.

Așa a început totul. Elena, soacra mea, rămăsese văduvă de câteva luni și nu mai suporta singurătatea apartamentului din Drumul Taberei. Într-o duminică, la masă, ne-a spus direct: „Vreau să-mi cumpărați o casă la țară. Nu mai pot aici, între betoane. Vreau aer curat și liniște.”

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Noi abia reușeam să plătim ratele la apartamentul nostru. Aveam un copil mic, Ilinca, și visam să strângem bani pentru o vacanță la mare, nu pentru o casă nouă pentru Elena. Dar Vlad… Vlad era singurul ei copil. Și el nu știa să spună „nu”.

— Mamă, nu avem bani pentru așa ceva, i-am spus atunci, încercând să fiu fermă dar politicoasă.

Elena m-a privit cu ochii ei albaștri, reci ca gheața.

— Dacă ați vrut să vă luați apartament, ați găsit bani. Pentru mine nu găsiți?

A urmat o tăcere apăsătoare. Vlad s-a ridicat de la masă și a ieșit pe balcon. Eu am rămas cu Elena, care își frământa mâinile și ofta teatral.

În zilele următoare, discuțiile s-au repetat. Vlad era prins între noi două ca într-o menghină. Eu îi reproșam că nu știe să pună limite, el îmi spunea că nu înțeleg ce înseamnă să fii copil unic și să-ți vezi mama suferind. Elena ne suna aproape zilnic și plângea la telefon.

— Dacă nu mă ajutați voi, cine să mă ajute? Vreți să mor singură aici?

Simțeam cum mă sufoc. Într-o seară, după ce Ilinca a adormit, am început să plâng în hohote. Vlad m-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— O să găsim o soluție. Te rog, ai răbdare cu mine.

Dar răbdarea mea era pe sfârșite. Mă simțeam invizibilă în propria mea familie. Orice discuție despre viitorul nostru era umbrită de nevoile Elenei. Prietena mea cea mai bună, Raluca, m-a sfătuit:

— Trebuie să-i spui clar lui Vlad ce simți. Altfel o să te pierzi pe tine.

Într-o duminică dimineață am mers la biserică singură. M-am rugat cu lacrimi în ochi să găsesc puterea de a ierta și de a nu lăsa ura să mă schimbe. Am ieșit din biserică mai liniștită și am știut ce am de făcut.

Seara aceea a fost decisivă.

— Vlad, trebuie să vorbim serios. Nu mai pot trăi așa. Îmi iubesc familia, dar nu pot sacrifica totul pentru mama ta. Avem și noi dreptul la viața noastră.

Vlad m-a privit lung și am văzut pentru prima dată frica în ochii lui.

— Știu… Dar dacă nu o ajutăm acum, n-o să-mi iert niciodată.

Am oftat adânc.

— Hai să găsim o soluție care să nu ne distrugă pe noi doi. Putem încerca să-i găsim o casă mică, modestă, poate chiar cu un credit pe numele ei. Sau poate găsim pe cineva din satul bunicilor care s-o primească în gazdă.

A doua zi am mers împreună cu Elena la țară. Am vizitat câteva case dărăpănate. Elena era nemulțumită de fiecare dată: ba prea departe de magazin, ba prea aproape de cimitir.

— Nu-mi pasă unde stau, numai să fie liniște! Dar nici chiar aici…

După două luni de căutări și certuri interminabile, am găsit o căsuță mică într-un sat aproape de București. Am făcut un credit mic pe numele Elenei și am mobilat casa cu ce am putut strânge de la rude și prieteni.

Mutarea a fost un haos total. Elena plângea că îi e dor de oraș, Vlad era epuizat fizic și psihic, iar eu simțeam că nu mai pot duce nimic pe umeri.

Într-o seară, după ce am dus-o pe Elena la noua ei casă și ne-am întors acasă goi de puteri, Vlad m-a luat de mână:

— Îți mulțumesc că ai rămas lângă mine.

Am izbucnit în plâns.

— Mi-e teamă că m-am pierdut pe mine în tot acest haos…

Au trecut luni până când lucrurile s-au liniștit cât de cât. Elena s-a obișnuit cu noua ei viață la țară și chiar a început să se împrietenească cu vecinele. Noi am reușit să ne regăsim ca familie, dar rănile au rămas mult timp deschise.

Într-o zi, Elena m-a sunat și mi-a spus:

— Știu că ți-am cerut mult… Poate prea mult. Dar vreau să-ți mulțumesc că n-ai întors spatele familiei.

Am simțit cum mi se rupe un nod din inimă. Poate că iertarea nu vine peste noapte. Poate că uneori trebuie să treci prin foc ca să ajungi la lumină.

M-am întrebat adesea: unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul tău la fericire? Oare câte femei din România trăiesc același conflict între loialitate și propriile nevoi? Voi ce ați fi făcut în locul meu?