Între două case: povestea unei mame care nu mai are locul ei

— Dacă vrei să iei decizii, du-te la tine acasă, mi-a spus Irina, cu vocea tăioasă pe care nu i-o știam. Am rămas cu mâna pe clanța ușii, simțind cum mi se scurge sângele din obraji. În jurul nostru, masa de Paște era încărcată cu sarmale, ouă roșii și cozonac, dar nimeni nu mai avea poftă. Vlad, fiul meu, se uita la mine cu ochii lui albaștri, aceiași pe care îi avea când era mic și venea plângând la mine după ce se certa cu copiii din fața blocului. Acum însă nu mai era copilul meu, ci bărbatul Irinei.

Totul a început cu o săptămână înainte, când am rămas singură în apartamentul nostru din cartierul Titan. Soțul meu, Ion, murise acum doi ani, iar de atunci liniștea casei mă apăsa ca o pătură grea. Am încercat să-mi ocup timpul cu croșetatul și cu serialele turcești, dar sărbătorile mă găseau mereu cu ochii în lacrimi. Anul acesta am decis să nu mai deranjez pe nimeni: mi-am cumpărat un cozonac mic și am vopsit câteva ouă pentru mine. M-am gândit că e mai bine așa decât să mă simt o povară.

Dar Vlad a aflat de la vecina mea, tanti Lenuța, că stau singură de Paște. M-a sunat într-o seară:
— Mamă, de ce nu vii la noi? Irina a pregătit totul, copiii abia așteaptă să te vadă!
Am ezitat. Știam că Irina nu mă vrea prea mult prin preajmă. Mereu simțeam că deranjez, că orice sfat al meu e primit ca o critică. Dar dorul de nepoți m-a făcut să accept.

Când am ajuns la ei, m-au întâmpinat copiii cu îmbrățișări și râsete. Am simțit pentru prima dată după mult timp că inima mi se încălzește. Irina era ocupată în bucătărie; am încercat să o ajut, dar mi-a spus politicos că se descurcă. Am stat cu copiii la povești până când Vlad a venit să mă cheme la masă.

La masă, atmosfera era tensionată. Irina părea obosită și iritată. Când am văzut că uitase să pună sare în ciorbă, am glumit:
— Lasă, mamă, se mai întâmplă! Și eu uitam când era Vlad mic.
Irina a zâmbit forțat. După masă, am încercat să strâng farfuriile, dar ea mi-a luat-o înainte:
— Lăsați, mamă Maria, mă ocup eu.
Am simțit din nou că nu am loc.

Seara, după ce copiii s-au culcat, Vlad a venit la mine în sufragerie.
— Mamă, Irina se simte presată când te implici prea mult. Știu că vrei să ajuți, dar poate ar trebui să-i lași ei inițiativa.
M-am uitat la el ca la un străin. Eu? Să nu ajut? Să stau ca musafirul?

A doua zi dimineață am încercat să fiu cât mai discretă. Dar când am văzut că Irina pune hainele copiilor la spălat împreună cu cele colorate, n-am rezistat:
— Irina, ai grijă să nu iasă roz bluzița aia albă!
Atunci a venit replica ei:
— Dacă vrei să iei decizii, du-te la tine acasă!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. Nu pentru bluziță sau pentru sare, ci pentru că nu mai aveam loc niciunde. În casa mea eram singură; în casa lor eram o intrusă.

Când am vrut să plec mai devreme decât plănuisem, Vlad m-a rugat să rămân:
— Mamă, nu pleca supărată! Irina nu a vrut să te rănească…
Dar eu știam că nu era doar o vorbă aruncată la nervi. Era adevărul lor: casa lor, regulile lor. Eu eram doar trecutul.

Am plecat acasă cu sufletul greu. Pe drum m-am gândit la mama mea și la cum îi plângea inima când eu mă mutasem la oraș după ce m-am măritat cu Ion. Atunci n-am înțeles-o; acum îi simțeam durerea.

În zilele următoare n-am mai răspuns la telefon nici lui Vlad, nici nepoților. Am stat singură cu gândurile mele și cu pozele vechi din album. M-am întrebat dacă toate mamele ajung să fie date la o parte sau dacă doar eu n-am știut să-mi găsesc locul.

După o săptămână, Vlad a venit la mine acasă.
— Mamă, te rog… Nu vreau să ne certăm. Irina e stresată cu serviciul și copiii… Poate ai putea veni doar când avem nevoie de ajutor?
Atunci am izbucnit:
— Deci sunt bună doar când aveți nevoie? Când eram tânără și făceam totul pentru voi nu era greu! Acum sunt prea bătrână ca să contez?
Vlad a tăcut rușinat.

Nu știu dacă vreodată voi mai putea intra în casa lor fără să simt că deranjez. Poate că rolul meu s-a terminat aici sau poate trebuie să învăț să trăiesc doar pentru mine.

Oare câte mame din România trăiesc aceeași poveste? Oare chiar trebuie să ne retragem tăcute când copiii noștri își fac propriile familii? Sau există o cale prin care putem rămâne parte din viața lor fără să fim considerate povară?