Între două focuri: Când mama și soacra îți cer tot timpul

— Irina, vino repede, nu mă simt bine deloc! Vocea mamei răsuna în telefon, tremurată, cu acea notă de disperare pe care o recunoșteam din copilărie. Mă uitam la ceas: 7:30 dimineața. Abia apucasem să-mi beau cafeaua, iar copiii încă nu se treziseră. Soțul meu, Mihai, dormea dus, obosit după tura de noapte. Am oftat adânc, știind că nu am de ales. — Vin, mamă, stai liniștită, ajung în jumătate de oră.

Am închis telefonul și, înainte să apuc să mă ridic de pe scaun, a sunat și cealaltă linie. Era soacra mea, doamna Viorica, cu vocea ei tăioasă și autoritară: — Irina, să nu uiți că azi trebuie să mergem la piață! Nu pot să car singură, iar tu știi ce greu mă mișc cu genunchii mei. Am simțit cum mă strâng pereții bucătăriei. Două femei, două lumi, două cerințe. Și eu, la mijloc, ca o frânghie întinsă la maximum, gata să pocnească.

În timp ce mă îmbrăcam în grabă, Mihai s-a trezit și m-a privit buimac. — Iar te cheamă amândouă? Nu le poți spune să se descurce și ele odată? Am zâmbit amar. — Dacă ar fi așa simplu… Știi bine că mama nu are pe nimeni, iar soacra ta… dacă nu merg cu ea, o să aud toată săptămâna. Mihai a dat din umeri și s-a întors pe partea cealaltă. Pentru el, era simplu: fiecare cu familia lui. Pentru mine, era un labirint fără ieșire.

Am ajuns la mama, care mă aștepta în halat, cu ochii roșii de nesomn. — Of, Irina, iar n-am dormit toată noaptea. Mă doare capul, mă dor picioarele, și parcă nici sufletul nu mai am unde să-l pun. M-am aplecat să o îmbrățișez, dar ea s-a tras puțin, ca și cum ar fi vrut să-mi arate cât de greu îi este. — Hai, mamă, să-ți fac un ceai și să-ți iau tensiunea. Poate după aia te mai liniștești. În timp ce îi pregăteam ceaiul, telefonul vibra din nou. Mesaj de la soacră: „Nu uita, la 10 trebuie să fim la piață!”

Am stat cu mama cât am putut, ascultându-i plângerile despre vecina care nu o mai salută, despre singurătatea care o apasă, despre tata care a plecat de mult și nu s-a mai uitat înapoi. Mă simțeam vinovată că nu pot să-i dau mai mult, dar timpul mă presa. La 9:45, am sărutat-o pe frunte și am fugit spre soacră, cu inima strânsă că iar o las singură.

La soacră, altă poveste. — Ai întârziat! Dacă nu ajungeam la timp, nu mai prindeam roșii bune. Știi că nu pot să car singură, iar Mihai nu mă ajută niciodată. Am înghițit în sec și am luat sacoșele, ascultând-o cum bombăne despre nora vecinei, care vine zilnic să-i facă piața și îi gătește. — Nu toate avem noroc de nurori bune, Irina. Unele trebuie să se mulțumească cu ce au. Am simțit cum mă înroșesc, dar am tăcut. Orice replică ar fi fost ca o scânteie într-un butoi cu pulbere.

Până la prânz, eram deja epuizată. Am ajuns acasă, unde copiii mă așteptau cu temele nefăcute și cu stomacul gol. Mihai era plecat la serviciu, iar eu mă simțeam ca o umbră. Am început să plâng în tăcere, în timp ce spălam vasele. Mă întrebam când am ajuns să nu mai am timp nici să respir. Seara, după ce am culcat copiii, am primit un mesaj de la mama: „Noapte bună, puiule. Mulțumesc că ai venit.” Imediat după, soacra: „Să nu uiți să vii și mâine, trebuie să mergem la farmacie.”

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am privit blocurile gri, luminile palide din ferestre, și m-am întrebat dacă și alte femei trăiesc așa, între două focuri, fără să mai știe cine sunt. Într-o zi, am încercat să vorbesc cu Mihai. — Nu mai pot, Mihai. Simt că mă pierd. Toată lumea vrea ceva de la mine, dar eu? Eu ce mai vreau? El s-a uitat la mine, obosit, și a zis: — Irina, fiecare are problemele lui. Dacă nu le ajuți tu, cine să le ajute? Dar și tu trebuie să ai grijă de tine. Am râs amar. — Când să am grijă de mine? Când dormiți toți și eu plâng în baie?

Într-o duminică, am încercat să le aduc pe amândouă la noi, să petrecem timp împreună. A fost un dezastru. Mama și soacra s-au certat de la ceai, de la cum se face ciorba, de la ce desene se uită copiii. Eu stăteam între ele, cu mâinile în poală, simțind că mă topesc de rușine și neputință. După ce au plecat, Mihai a zis: — Ți-am spus că nu merge. Fiecare vrea să te aibă doar pentru ea.

Sunt zile când mă gândesc să plec undeva, singură, măcar pentru o zi. Să nu aud niciun telefon, niciun reproș, niciun oftat. Dar apoi mă simt vinovată. Mama e singură, soacra e bolnavă, copiii au nevoie de mine. Și eu? Eu unde mai sunt în toată povestea asta?

Poate că nu sunt singura femeie care trăiește așa. Poate că și voi vă simțiți uneori prinse între două lumi, fără să mai știți cine sunteți. Voi cum ați face să nu vă pierdeți pe voi înșivă, când toți trag de voi din toate părțile?