Între două focuri: Cum am ales între fiica mea și tatăl vitreg

— Mamă, nu mai pot! Nu mai vreau să stau aici! — vocea Irinei, fiica mea de șaisprezece ani, a spart liniștea serii ca un ciob de sticlă. Stătea în pragul ușii, cu ochii roșii de plâns și mâinile strânse în pumni. Din bucătărie, se auzea tusea grea a lui nea Vasile, tatăl meu vitreg, care de câteva luni nu mai putea să se ridice singur din pat. M-am uitat la Irina și am simțit cum mă strânge inima. Știam că nu mai pot amâna decizia pe care o tot evitam de săptămâni întregi.

Am crescut fără tată, iar mama s-a recăsătorit cu nea Vasile când aveam doar opt ani. El a fost singurul bărbat care mi-a spus vreodată „fata mea” și care m-a ținut de mână la serbarea de la școală. Acum, la șaizeci și opt de ani, era doar o umbră a omului care fusese: bolnav, neputincios, dependent de mine pentru orice. Mama murise acum trei ani, iar eu am rămas singură cu Irina și cu el, într-un apartament mic din cartierul Dristor.

Irina nu l-a suportat niciodată pe nea Vasile. Îl vedea ca pe un intrus, un bătrân ursuz care îi ocupa spațiul și atenția. De când a început liceul, conflictele dintre ei s-au întețit. El îi reproșa că nu-l salută, ea îi răspundea cu replici tăioase. Eu eram prinsă la mijloc, încercând să împac și capra, și varza, dar simțeam că mă sufoc. Seara aceea a fost picătura care a umplut paharul.

— Irina, te rog, încearcă să-l înțelegi. Nu are pe nimeni altcineva, iar eu nu pot să-l las singur, am spus încet, încercând să-mi stăpânesc vocea tremurată.

— Dar pe mine mă lași singură! Nu vezi că nu mai pot? Nu mai am liniște, nu pot să învăț, nu pot să dorm! Mereu trebuie să am grijă să nu fac zgomot, să nu-l deranjez, să nu-l supăr! — a izbucnit ea, lacrimile curgându-i pe obraji.

Am simțit cum mă cuprinde vinovăția. Îmi doream să pot fi două persoane în același timp: una care să stea lângă patul lui nea Vasile, să-i schimbe perfuziile și să-i citească ziarul, și alta care să-i fie Irinei mamă, prietenă, sprijin. Dar eram doar una, obosită, cu cearcăne adânci și inima frântă.

În acea noapte, am stat trează, ascultând respirația grea a lui nea Vasile și suspinele Irinei din camera alăturată. M-am întrebat de zeci de ori dacă nu ar fi mai bine să-l duc la un azil. Dar gândul acesta mă făcea să mă simt ca un monstru. Cum să-l abandonez pe omul care m-a crescut? Cum să-i explic Irinei că uneori dragostea înseamnă să renunți la tine?

A doua zi, la micul dejun, nea Vasile a încercat să glumească, dar vocea lui era stinsă:

— Ce-ai, măi, Irino, iar te-a supărat bătrânul ăsta? Hai, lasă, că n-o să mai stau mult pe capul vostru…

Irina a ieșit trântind ușa, iar eu am rămas cu ochii în farfurie. Am simțit cum mă cuprinde furia. De ce trebuie să aleg? De ce nu pot să le ofer amândurora ce au nevoie?

La serviciu, nu mă puteam concentra. Lucram ca asistentă medicală la un cabinet privat, dar gândurile îmi zburau mereu acasă. Colega mea, Loredana, m-a tras deoparte la pauză:

— Tu nu mai poți așa, Maria. Trebuie să faci ceva. Nu poți să te sacrifici la nesfârșit. Irina are nevoie de tine, e adolescentă, e greu pentru ea. Dar nici pe nea Vasile nu-l poți lăsa…

— Știu, Lori, dar nu pot să aleg. Orice aș face, cineva va suferi. Și eu cu ei.

Într-o seară, Irina a venit acasă mai târziu decât de obicei. Am simțit miros de alcool și am văzut urme de rimel pe obraji. M-am speriat. Am încercat să vorbesc cu ea, dar m-a respins:

— Lasă-mă, mamă! Nu vezi că nu mai am aer aici? Toată lumea are familie normală, doar eu trebuie să am grijă de un bătrân bolnav!

Am izbucnit în plâns. Nu mai puteam. Am sunat la un centru de îngrijire pentru vârstnici și am cerut informații. Doamna de la telefon mi-a spus că au locuri, că pot veni să vadă situația. Am închis și am simțit că trădez tot ce am fost învățată despre familie și datorie.

În noaptea aceea, nea Vasile m-a chemat la el în cameră. Avea ochii umezi, privirea pierdută.

— Maria, eu știu că vă încurc. Nu vreau să vă stric viața. Dacă vrei să mă duci la azil, du-mă. Dar să știi că nu te judec. Ai făcut destul pentru mine. Ai grijă de fata ta, că-i tânără și are nevoie de tine.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. L-am luat de mână și am plâns amândoi, în tăcere. În dimineața următoare, Irina a venit la mine, cu ochii umflați de nesomn:

— Mamă, dacă vrei să-l duci pe nea Vasile la azil, nu mă supăr. Dar să știi că nici așa nu o să fie ușor. O să te doară, și pe mine o să mă doară. Dar nu mai putem trăi așa.

Am decis să-l duc pe nea Vasile la centru. Ziua în care l-am lăsat acolo a fost cea mai grea din viața mea. El a zâmbit, încercând să mă liniștească, dar ochii lui spuneau altceva. Irina m-a ținut de mână tot drumul spre casă. În seara aceea, am stat amândouă pe canapea, în liniște, fiecare cu gândurile ei.

Au trecut luni de atunci. Irina e mai liniștită, a început să învețe mai bine, să iasă cu prietenele. Eu îl vizitez pe nea Vasile de două ori pe săptămână. De fiecare dată când plec de la centru, mă simt vinovată, dar și ușurată. Poate că nu există decizii corecte sau greșite, ci doar alegeri pe care trebuie să le facem ca să supraviețuim.

Mă întreb adesea: oare am făcut ce trebuia? Oare dragostea pentru familie înseamnă să te sacrifici până la capăt sau să găsești un echilibru între cei pe care îi iubești? Voi ce ați fi făcut în locul meu?