Între două focuri: Povestea unei femei care a uitat să trăiască pentru ea însăși

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să fiu mereu între voi! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce stăteam la masa din bucătăria noastră mică din Pitești. Mama mă privea cu ochii ei obosiți, iar tata își dregea glasul, pregătit să-mi spună din nou că „familia e tot ce ai pe lume”. În camera alăturată, Mihai, soțul meu, trântea ușa, nervos că nu-i dădusem dreptate într-o discuție despre bani. Eram prinsă la mijloc, ca de atâtea ori.

M-am măritat la douăzeci și unu de ani, din dragoste, dar și dintr-o nevoie disperată de a scăpa de sub aripa grea a părinților mei. Tata fusese mereu autoritar, iar mama — o umbră tăcută, mereu cu ochii în pământ. Când Mihai m-a cerut de nevastă, am crezut că voi fi liberă. Dar libertatea s-a dovedit o altă cușcă, doar cu gratii vopsite în altă culoare.

Primele luni au fost frumoase. Ne mutasem într-un apartament mic, cu mobila veche de la părinții lui Mihai. Îmi imaginam că vom construi împreună ceva al nostru. Dar repede au început reproșurile: „De ce nu gătești ca mama mea?”, „De ce nu poți să fii mai atentă cu banii?”, „Nu te mai duce la serviciu, ce nevoie avem de banii tăi?”

Îmi găsisem un post de educatoare la grădinița din cartier. Iubeam copiii, mă simțeam utilă și vie printre ei. Dar Mihai nu vedea rostul muncii mele: „Ce rost are să te chinui pentru un salariu de nimic? Stai acasă și ai grijă de noi!”

În același timp, părinții mei mă sunau zilnic: „Să nu-l superi pe Mihai”, „Să nu uiți că familia e pe primul loc”, „Să nu ne faci de râs”. Mă simțeam ca o păpușă trasă de sfori în toate direcțiile.

Au trecut anii. Am făcut un copil, pe Radu. L-am crescut cu toată dragostea mea, dar și cu frica de a nu greși. Mihai devenise tot mai distant, iar eu mă transformasem într-o umbră care făcea totul mecanic: găteam, spălam, mergeam la serviciu pe ascuns — pentru că nu renunțasem la grădiniță — și încercam să-i mulțumesc pe toți.

Într-o seară, după ce Radu adormise, Mihai a venit la mine:
— De ce ești mereu obosită? Nu mai ești femeia de care m-am îndrăgostit.
— Poate pentru că nu mai știu cine sunt… am șoptit eu.
El a râs scurt:
— Nu mai dramatiza! Toate femeile trec prin asta.

M-am dus în baie și am plâns în tăcere. M-am privit în oglindă și nu m-am recunoscut. Unde era fata care visa să devină profesoară? Care voia să vadă lumea? Care râdea din orice?

Când Radu a împlinit șaisprezece ani, am simțit că nu mai pot continua așa. El era adolescent, cu problemele lui, iar eu eram tot mai singură. Mama murise între timp, iar tata se retrăsese în lumea lui. Mihai era mereu plecat sau absent chiar și când era acasă.

Într-o zi, la grădiniță, colega mea Irina m-a întrebat:
— Tu când ai făcut ultima dată ceva doar pentru tine?
Am râs amar:
— Nici nu mai știu… Poate înainte să mă mărit.
Ea m-a privit lung:
— Nu e târziu să începi.

Vorbele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Am început să citesc din nou, să merg la plimbări singură prin parc. Încet-încet, am început să simt că trăiesc.

Dar acasă lucrurile s-au complicat. Mihai a observat schimbarea:
— Ce-i cu tine? Ai pe cineva?
— Nu… doar încerc să-mi amintesc cine sunt.
A izbucnit:
— Ai înnebunit! Ce-ți lipsește? Ai casă, copil, serviciu!
— Îmi lipsesc eu… i-am spus încet.

A urmat o ceartă cumplită. Radu a venit speriat în cameră:
— Vă rog, opriți-vă!
Atunci am realizat cât rău făcusem încercând să-i mulțumesc pe toți și uitând de mine.

Am decis să merg la un psiholog. A fost greu să recunosc că am nevoie de ajutor. Dar acolo am învățat să spun „nu”, să cer respect și să-mi dau voie să visez din nou.

Mihai n-a înțeles niciodată schimbarea mea. S-a retras tot mai mult și într-un final am rămas singură cu Radu. Tata a murit fără să-mi spună vreodată că e mândru de mine.

Astăzi am patruzeci și opt de ani. Lucrez tot la grădiniță și mă bucur de fiecare zi petrecută cu copiii. Radu e student la București și mă sună des. Sunt singură, dar nu mai sunt invizibilă.

Uneori mă întreb: dacă aș fi avut curajul să trăiesc pentru mine mai devreme, cum ar fi arătat viața mea? Oare câte femei ca mine se pierd printre așteptările altora? Voi ce ați fi făcut în locul meu?