Între două lumi: când fiul meu nu-mi mai vorbește

— Nu pot să cred că ai făcut asta, mamă! vocea lui Vlad răsună în bucătăria mică, unde abia încăpeam amândoi. Ochii lui erau plini de reproș, iar mâinile îi tremurau ușor pe marginea mesei.

Îmi simțeam inima bătându-mi nebunește în piept. Încercam să-mi găsesc cuvintele, dar tot ce reușeam să spun era un șoptit: — Vlad, nu e atât de simplu…

— Ba da, e simplu! Tu nu vrei să ne ajuți! Nu vrei să ne dai apartamentul tău, deși știi că avem nevoie de mai mult spațiu pentru copil!

M-am uitat la el, la fiul meu pe care l-am crescut singură după ce tatăl lui a murit într-un accident stupid de mașină. Am muncit o viață întreagă ca să-i ofer tot ce am putut. Apartamentul acesta, cu două camere, era singura mea siguranță la bătrânețe. Dar pentru Vlad și pentru Ana, nora mea, părea doar o piedică.

— Vlad, eu nu pot să mă mut într-o garsonieră la periferie. Sunt bătrână, am reumatism… Cum să urc patru etaje fără lift?

El a oftat și a dat din cap a lehamite. — Ana are dreptate. Tot timpul te gândești doar la tine.

Cuvintele lui m-au lovit ca un pumn în stomac. Ana… De când a intrat în viața lui Vlad, am simțit că nu mă place. Mereu găsea ceva de comentat: că gătesc prea gras, că mă bag prea mult în treburile lor, că nu știu să mă port cu nepoata. Dar niciodată nu m-am gândit că va reuși să-l întoarcă pe Vlad împotriva mea.

În seara aceea am plâns până târziu, cu fața în pernă. M-am gândit la toate sacrificiile făcute: la nopțile nedormite când Vlad era bolnav, la zilele în care mergeam la două joburi doar ca să nu-i lipsească nimic. Și acum… acum eram doar o bătrână egoistă în ochii lui.

A doua zi, Ana a venit la mine. A intrat fără să bată și s-a așezat pe scaunul lui Vlad.

— Maria, trebuie să înțelegi că nu e vorba doar despre tine. Noi avem nevoie de spațiu. Eu nu pot să cresc un copil într-o garsonieră! Și Vlad e de partea mea.

Am încercat să-i explic: — Ana, eu nu pot să mă mut acolo. Nu am bani să renovez, nu am putere să car mobilă… Și nici nu vreau să fiu departe de piață, de doctor…

— Atunci să nu te miri dacă Vlad nu o să mai vină pe la tine! a spus rece.

Am rămas singură, cu un gust amar în gură. Zilele au trecut greu. Vlad nu m-a mai sunat. Nici măcar de ziua mea nu mi-a trimis un mesaj. Vecinele mă întrebau ce s-a întâmplat, iar eu dădeam din umeri și îmi ascundeam lacrimile sub ochelarii mari.

Într-o duminică dimineață, am văzut-o pe Ana ieșind din bloc cu fetița de mână. Am vrut să le salut, dar Ana s-a uitat prin mine ca și cum aș fi fost invizibilă. M-am simțit ca o străină în propria viață.

Am început să mă gândesc dacă nu cumva am greșit eu undeva. Poate că ar fi trebuit să fiu mai deschisă cu Ana, să o ascult mai mult, să nu mă bag atât de mult în treburile lor. Dar oare asta justifică faptul că Vlad nu-mi mai vorbește?

Într-o seară, am primit un telefon de la sora mea, Elena.

— Maria, trebuie să faci ceva! Nu poți să-i pierzi pe Vlad și pe nepoata ta pentru un apartament!

— Și ce vrei să fac? Să mă mut într-o garsonieră unde nici patul nu încape?

— Poate găsiți o soluție împreună… Poate mergeți la notar și faceți un act prin care le promiți apartamentul după ce… după ce nu vei mai fi tu.

M-am gândit mult la vorbele Elenei. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă, m-am uitat la pozele cu Vlad mic, la desenele făcute de el când era copil… Totul părea atât de departe.

A doua zi am sunat-o pe Ana.

— Ana, vreau să vorbim. Hai să găsim o soluție care să fie bună pentru toți.

A venit împreună cu Vlad. El era rece, distant.

— Uite ce propun: facem un act la notar prin care vă las apartamentul după ce eu… după ce nu voi mai fi aici. Dar până atunci rămân aici. Nu pot altfel.

Ana a dat din cap aprobator. Vlad s-a uitat la mine pentru prima dată după mult timp și ochii lui s-au umplut de lacrimi.

— Mamă… îmi pare rău… N-am vrut să ajungem aici…

L-am îmbrățișat strâns și am simțit cum o parte din povara mea se ridică. Dar rana rămâne acolo. Știu că nimic nu va mai fi ca înainte.

Mă întreb uneori: oare dragostea de mamă are limite? Oare sacrificiul meu va fi vreodată apreciat sau voi rămâne mereu „bătrâna egoistă” în ochii celor dragi? Voi ce ați face în locul meu?