Între două lumi: Crăciunul care mi-a sfâșiat familia

— Nu mai pot, Radu! De fiecare dată când vine la noi, parcă vrea să-mi arate că nu sunt destul de bună pentru tine!
Vocea Ioanei tremura, iar ochii îi erau plini de lacrimi. Stătea în bucătărie, cu mâinile încleștate pe marginea mesei, în timp ce din sufragerie se auzea râsul strident al mamei mele, Maria. Era Ajunul Crăciunului, iar casa mirosea a cozonac și a sarmale, dar atmosfera era încărcată ca niciodată.

Îmi amintesc perfect momentul: eram prins între două lumi. Mama, cu privirea ei tăioasă și replicile acide, și Ioana, soția mea, care încerca să facă totul perfect pentru prima noastră sărbătoare în casa nouă. În fiecare an, mama găsea ceva de criticat: ba că salata de boeuf nu are destulă maioneză, ba că bradul nu e împodobit „ca la noi acasă”. Dar anul acesta, tensiunea a atins apogeul.

— Radu, vino puțin aici! — a strigat mama din sufragerie. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am intrat încet, încercând să-mi ascund neliniștea.

— Da, mamă?

— Spune-i Ioanei că nu așa se face cozonacul! L-a ars pe margini. Și oricum, de când cu ea, parcă nici sărbătorile nu mai sunt la fel. Totul e rece, fără suflet.

Am rămas fără cuvinte. Ioana stătea în ușă, cu obrajii roșii de rușine și furie. S-a uitat la mine ca și cum ar fi cerut ajutorul. Mama continua:

— Nu vreau să fiu rea, dar uite-te și tu! Înainte era veselie, acum parcă suntem la înmormântare.

— Mamă, te rog… — am încercat să intervin, dar m-a întrerupt brusc.

— Nu mă întrerupe! Eu știu ce spun. Femeia asta nu știe să țină o familie unită.

Ioana a izbucnit în plâns și a fugit în dormitor. Am rămas singur cu mama, care mă privea cu reproș.

— Radu, tu chiar nu vezi? Ea te schimbă. Nu mai ești băiatul meu.

Am simțit cum mă sufoc între loialitatea față de mama care m-a crescut singură și iubirea pentru femeia cu care îmi doream să-mi construiesc o viață. M-am dus după Ioana. O găsisem pe pat, strângând o pernă la piept.

— Ioana… îmi pare rău…

— Nu mai pot, Radu! Mereu trebuie să alegi între noi două. Eu nu vreau să-ți stric relația cu mama ta, dar nici nu pot să fiu mereu ținta ei.

Am stat lângă ea fără să știu ce să spun. În minte îmi răsunau vorbele mamei: „Nu mai ești băiatul meu.”

Seara a continuat într-o tăcere apăsătoare. La masă, mama a continuat să arunce săgeți:

— Sarmalele astea sunt cam acre… Dar poate așa se face la oraș…

Tata nu mai era de mult printre noi; poate dacă ar fi fost el aici, lucrurile ar fi stat altfel. Sora mea, Alina, încerca să detensioneze atmosfera:

— Hai să bem un vin! Să lăsăm vorbele…

Dar mama nu se lăsa:

— Alina, tu nu vezi? Ioana nici măcar nu știe colindele noastre!

Ioana s-a ridicat brusc de la masă:

— Radu, eu plec la ai mei. Nu mai pot suporta umilința asta.

Am simțit cum mi se rupe inima. Am alergat după ea pe hol:

— Te rog, nu pleca! Putem rezolva…

— Nu putem rezolva nimic dacă tu nu iei atitudine! — mi-a spus printre lacrimi.

Am rămas în ușă, privind cum își ia haina și pleacă în noapte. Mama a venit după mine:

— Las-o să plece! O să-ți dai seama că nu e pentru tine.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca un leu în cușcă. M-am gândit la copilăria mea cu mama — cât de mult s-a sacrificat pentru mine după ce tata a murit într-un accident de muncă la combinatul chimic din oraș. Dar și la Ioana — cât de mult am luptat amândoi să avem o casă a noastră, cât de mult ne-am dorit un copil pe care încă nu-l aveam.

A doua zi dimineață am mers la părinții Ioanei. Era palidă și obosită.

— Radu, eu te iubesc, dar nu pot trăi mereu cu sentimentul că trebuie să mă justific pentru orice fac. Ori suntem o familie noi doi, ori rămâi băiatul mamei tale pentru totdeauna.

Am simțit că mă prăbușesc sub greutatea alegerii. Am încercat să-i explic mamei că trebuie să ne respecte viața și alegerile, dar s-a simțit trădată:

— După tot ce am făcut pentru tine… Așa îmi mulțumești?

Au urmat luni de tăcere rece între mine și mama. Ioana era distantă; parcă nu mai avea încredere că pot fi bărbatul pe care și-l dorește lângă ea. Sora mea încerca să ne împace:

— Radu, poate ar trebui să mergeți la un consilier de familie… Nu poți trăi mereu între două focuri.

Am acceptat într-un final ajutorul unui psiholog. Am descoperit cât de mult mă apasă vinovăția și cât de greu îmi este să-mi asum deciziile fără să rănesc pe cineva drag.

Crăciunul următor l-am petrecut doar cu Ioana. A fost liniște, dar și un gol imens în sufletul meu. Mama nu mi-a răspuns la telefon; abia după Anul Nou mi-a trimis un mesaj scurt: „Sper că ești fericit.”

M-am întrebat atunci: oare chiar poți împăca două lumi care se resping atât de tare? Sau trebuie să alegi mereu între trecut și viitor? Poate că fiecare familie are propriile răni ascunse sub bradul împodobit…

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum împaci dragostea pentru părinți cu cea pentru omul alături de care vrei să-ți construiești viața?