Între două lumi: Cum am învățat să fiu mamă pentru copiii altcuiva

— Nu ești mama mea! Țipătul Anei a spart liniștea serii ca un ciob aruncat în oglinda sufletului meu. Avea doar zece ani, dar privirea ei era tăioasă, plină de furie și dor. M-am oprit în pragul camerei, cu farfuria de supă tremurând în mâini. Rareș, fratele ei mai mic, s-a ascuns după ușa dulapului, cu ochii mari, speriați. În acea clipă, am simțit că nu aparțin acestei case, că oricât m-aș strădui, nu voi fi niciodată acceptată.

Mă numesc Mirela și povestea mea nu e una cu finaluri fericite scrise dinainte. Am crescut într-o familie modestă din Ploiești, unde mama mă învăța să mă rog seara și tata mă lua de mână la biserică duminica. Niciodată nu mi-am imaginat că voi ajunge să fiu mamă pentru copiii altcuiva. Dar viața are un fel ciudat de a-ți pune în față exact ce te temi mai tare.

L-am cunoscut pe Sorin la serviciu, după ce divorțul lui l-a lăsat cu inima frântă și cu doi copii mici. M-a atras blândețea lui, felul în care vorbea despre Ana și Rareș, chiar dacă ochii îi fugeau mereu spre telefon, așteptând un mesaj de la fosta soție. Când m-a cerut în căsătorie, am simțit că Dumnezeu mi-a dat o nouă șansă la fericire. Dar nu știam cât de greu va fi drumul.

Primele luni au fost un coșmar. Ana mă privea ca pe o intrusă, refuza să mănânce cu noi la masă și își ascundea caietele ca să nu o pot ajuta la teme. Rareș plângea noaptea după mama lui și se lipea de Sorin ori de câte ori încercam să-l iau în brațe. Sorin era prins între două lumi: încerca să mă susțină, dar nu voia să-și rănească nici copiii. Într-o seară, după ce Ana a trântit ușa la cameră și a urlat că mă urăște, am fugit în baie și am plâns până nu am mai avut lacrimi.

— Doamne, de ce m-ai adus aici? Ce rost are să mă zbat dacă nu voi fi niciodată mama lor? am șoptit printre suspine.

În acea noapte am deschis Biblia la întâmplare și am citit: „Iubește-i pe cei ce te prigonesc.” Am simțit o liniște ciudată coborând peste mine. Poate că nu trebuia să încerc să fiu mama lor, ci doar să-i iubesc așa cum sunt.

A doua zi dimineață, am pregătit clătite – știam că Ana le adoră. Le-am pus pe masă fără să spun nimic. Ana a venit morocănoasă, dar când a văzut farfuria, ochii i s-au luminat pentru o clipă. Nu mi-a mulțumit, dar nici nu a mai plecat din bucătărie.

Au urmat luni de încercări și eșecuri. Am mers împreună la biserică, chiar dacă Ana bombănea tot drumul. În fiecare seară mă rugam pentru răbdare și pentru ca Dumnezeu să-mi arate cum să le câștig încrederea. Uneori simțeam că fac pași înainte: Rareș mi-a adus un desen cu mine și el ținându-ne de mână. Alteori totul se prăbușea: Ana a fugit la mama ei după o ceartă și nu s-a întors trei zile.

Cel mai greu mi-a fost când Sorin a început să se îndoiască de mine.

— Poate că ai fost prea dură cu Ana… Poate ar trebui să lași lucrurile să curgă altfel, mi-a spus într-o seară.

M-am simțit trădată. Eu dădeam totul pentru familia asta și tot eu eram vinovată? Am vrut să plec. Am făcut bagajul într-o noapte, dar m-am oprit în pragul ușii. Rareș dormea cu ursulețul lui vechi strâns la piept, iar Ana avea fața liniștită pentru prima dată după mult timp. Am îngenuncheat lângă patul lor și am plâns iar, dar de data asta m-am rugat altfel:

— Doamne, dacă Tu vrei să rămân aici, dă-mi semnul Tău. Ajută-mă să-i iubesc chiar dacă nu mă vor iubi niciodată.

A doua zi dimineață, Ana a venit la mine cu ochii roșii:

— Îmi pare rău că am țipat aseară… Poți să mă ajuți la matematică?

A fost prima fisură în zidul pe care îl ridicase între noi. De atunci lucrurile s-au schimbat încet-încet. Nu a fost ușor – au mai fost certuri, au mai fost lacrimi, dar am început să fim o familie adevărată. Am învățat să nu cer iubire cu forța și să accept că uneori trebuie doar să fii acolo, chiar dacă nu primești nimic în schimb.

Astăzi Ana are șaisprezece ani și Rareș doisprezece. Încă avem zile grele – adolescența nu e ușoară pentru nimeni – dar când Ana îmi spune „Mulțumesc, Mirela” sau Rareș mă strigă „mami” din greșeală, știu că Dumnezeu mi-a ascultat rugile.

Uneori mă întreb: cât de mult putem iubi fără să primim nimic înapoi? Și cât de mult contează sângele când sufletul alege familia? Voi ce credeți?