Între două lumi: Drumul spre mama mea

— Nu pot să cred că tocmai acum se întâmplă asta! am urlat în tăcerea apartamentului, cu telefonul strâns în mână, lacrimile curgându-mi pe obraji. Vocea surorii mele, Ioana, încă îmi răsuna în urechi: „Mama a făcut un AVC. E la spital. Nu știm dacă va mai vorbi vreodată.”

Soția mea, Mirela, a intrat în cameră speriată. „Ce s-a întâmplat?”

Am încercat să-i răspund, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Am simțit cum lumea mea se prăbușește. Mama… femeia care m-a crescut singură după ce tata ne-a părăsit când aveam doar opt ani. Femeia care a muncit două slujbe ca să nu-mi lipsească nimic. Acum era întinsă pe un pat de spital din Bacău, iar eu eram la Cluj, la peste 500 de kilometri distanță, cu doi copii mici și o soție care abia făcea față stresului zilnic.

„Trebuie să plec,” am spus, privind-o pe Mirela în ochi. „Nu pot să stau aici știind că mama e singură.”

Mirela a oftat adânc. „Și noi ce facem? Copiii au nevoie de tine. Știi cât de greu e cu serviciul meu… Și tu ai proiectul acela important la muncă.”

Am simțit cum vinovăția mă apasă ca o piatră pe piept. Îmi doream să fiu acolo pentru mama, dar nu puteam ignora nici responsabilitățile de aici. Am privit spre fereastră, unde luminile orașului păreau atât de reci și îndepărtate.

Noaptea aceea am dormit puțin spre deloc. M-am perpelit în pat, ascultând respirația liniștită a copiilor din camera alăturată. M-am gândit la toate momentele când mama a renunțat la ea pentru mine: hainele noi pe care nu și le-a cumpărat niciodată, serile când venea acasă obosită și totuși îmi citea povești, zilele când mergea prin ploaie să-mi aducă medicamentele când eram bolnav.

Dimineața, am făcut bagajul în tăcere. Mirela m-a privit cu ochii roșii de plâns. „Să ai grijă de tine. Și să mă suni când ajungi.”

Pe drum, gândurile mi se învârteau haotic. Am trecut prin sate uitate de lume, câmpuri acoperite de brumă și păduri cenușii. Fiecare kilometru parcurs era o luptă între dorința de a ajunge mai repede și teama de ceea ce voi găsi la capătul drumului.

Când am intrat în salonul spitalului, mi s-a strâns inima. Mama era atât de mică și fragilă pe patul acela alb, cu fața trasă și ochii pierduți. Ioana stătea lângă ea, cu mâna pe fruntea mamei.

„A venit băiatul tău, mamă,” a șoptit Ioana.

Mama a clipit încet și a încercat să zâmbească. O lacrimă i s-a prelins pe obraz. Am îngenuncheat lângă pat și i-am luat mâna în a mea.

„Sunt aici, mamă. Nu te las singură.”

Nu putea vorbi, dar ochii ei spuneau totul: recunoștință, teamă, dragoste. Am stat acolo ore întregi, povestindu-i despre copii, despre Mirela, despre viața noastră la Cluj. Îi simțeam strângerea slabă a mâinii ca pe o promisiune că va lupta să-și revină.

Zilele au trecut greu. Între vizitele la spital și telefoanele cu Mirela și copiii, mă simțeam sfâșiat între două lumi. Ioana era epuizată; avea trei copii acasă și un soț mereu plecat cu serviciul. Ne certam des pe tema banilor pentru tratamente sau cine să stea mai mult cu mama.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Ioana despre cine să plătească fizioterapia mamei, am ieșit pe holul rece al spitalului și am izbucnit în plâns. Un bătrânel care aștepta la rând la cabinet s-a apropiat timid:

„Nu te supăra că-ți spun… Dar să știi că mamele nu cer nimic înapoi. Ele doar speră să nu fie uitate.”

Cuvintele lui m-au lovit ca un trăsnet. Mi-am dat seama că nu era vorba doar despre bani sau timp; era vorba despre prezență, despre a fi acolo când contează.

În următoarele săptămâni am încercat să fiu mai prezent pentru mama, dar și pentru familia mea de acasă. Vorbeam zilnic cu copiii pe video call; le citeam povești seara chiar dacă eram la sute de kilometri distanță. Mirela mi-a trimis poze cu desenele copiilor pentru bunica lor bolnavă.

Mama a început să-și revină încet-încet. Primele cuvinte au fost stângace: „Te… iubesc.” Am plâns amândoi ca niște copii.

Când a venit momentul să mă întorc la Cluj, am simțit o durere sfâșietoare. Mama m-a privit lung și mi-a spus cu voce tremurată:

„Să nu uiți niciodată cine ești și de unde vii.”

Pe drum spre casă m-am gândit la toate sacrificiile făcute de părinți pentru copiii lor și la cât de ușor uităm asta când ne copleșesc grijile zilnice.

Acum, când privesc înapoi la acele zile grele, mă întreb: oare fac destul pentru cei dragi? Oare știm vreodată cât valorează prezența noastră pentru cei care ne-au iubit necondiționat?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că legătura dintre părinte și copil nu se rupe niciodată — indiferent câți kilometri sau câte probleme ne despart.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cât de departe ați merge pentru cei pe care îi iubiți?