Între două lumi: Povara unei fiice și surori în România de azi

— Larisa, iar ai venit cu plasele pline? Nu ți-e rușine să mă lași să car singură? vocea mamei răsună ascuțit din hol, înainte ca eu să apuc să-mi trag sufletul. Mă uit la ceas: e trecut de opt seara. Mă dor umerii de la greutatea sacoșelor, dar nu pot să-i spun nimic. O las să bombăne, în timp ce sora mea, Alina, stă tolănită pe canapea cu telefonul în mână, râzând la un clip pe TikTok.

— Mamă, am venit direct de la muncă. N-am apucat nici să mănânc azi… încerc eu să spun, dar mă întrerupe.

— Și eu n-am apucat să fac curat! Cine crezi că face toate astea dacă nu eu? Alina nici nu se sinchisește, doar dă ochii peste cap.

Mă simt prinsă într-o capcană. De când tata a plecat cu alta, totul a căzut pe umerii mei. Mama s-a închis în ea însăși, iar Alina… Alina a rămas blocată la 17 ani, deși are 25. Nu muncește, nu studiază, nu face nimic. Doar așteaptă. Iar mama îi ține partea mereu.

— Larisa, vezi că s-au terminat banii de întreținere! strigă mama din bucătărie. Și pâinea! Și laptele! Și…

Nu mai aud. În mintea mea e doar un vuiet. Mă gândesc la soțul meu, Radu, și la fetița noastră, Ilinca, care mă așteaptă acasă. De câteva luni, Radu nu mai vorbește cu mine decât monosilabic. Ilinca mă întreabă mereu: „Mami, tu mai vii acasă?”

Într-o seară, după ce am lăsat iar plasele la mama și am fugit spre casă, l-am găsit pe Radu pe balcon, fumând nervos.

— Larisa, cât mai crezi că poți să duci așa? Ai două familii? Ai uitat că și noi avem nevoie de tine?

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu știam ce să-i răspund. Cum să-i explic că nu pot s-o las pe mama singură? Că Alina n-ar supraviețui fără mine? Dar nici Ilinca nu merită o mamă absentă.

— Radu, nu pot s-o las pe mama…

— Dar pe noi poți? Pe Ilinca poți s-o lași?

Am plâns toată noaptea. A doua zi dimineață am primit un mesaj de la mama: „Să nu uiți să-mi plătești factura la gaze!”

La serviciu nu mai dau randament. Șefa mi-a spus că dacă mai întârzii o dată, mă dă afară. Colegii mă privesc cu milă sau cu iritare. Simt că mă sufoc.

Într-o duminică dimineață, am încercat să vorbesc cu Alina.

— Alina, te rog frumos, caută-ți ceva de muncă! Nu mai pot să țin totul singură!

Ea a râs scurt:

— Dacă tu vrei să fii martiră, treaba ta! Eu nu mă bag în sistemul lor sclavagist.

Mama a intrat val-vârtej:

— Las-o în pace! E sensibilă! Tu ai fost mereu cea puternică.

— Dar nu mai pot! am izbucnit eu. Nu mai pot!

Am ieșit trântind ușa și am mers direct în parc. Am stat pe o bancă și am scris pe un grup de Facebook: „Ajutor! Ce faci când familia ta te trage în jos și nu poți să-i lași, dar nici nu mai reziști?”

Au venit zeci de răspunsuri. Unii mă certau că sunt slabă. Alții îmi spuneau să-mi văd de viața mea. O femeie mi-a scris privat: „Și eu am trecut prin asta. Am ajuns la spital cu atacuri de panică. Pune-ți familia ta pe primul loc!”

În acea seară, Radu m-a găsit plângând în baie.

— Larisa… hai să vorbim. Nu vreau să te pierd. Dar nici nu pot trăi așa.

L-am privit lung. Era prima dată când îl vedeam atât de vulnerabil.

— Ce vrei să fac?

— Să alegi. Să pui limite. Să ne alegi și pe noi.

A doua zi am mers la mama și i-am spus că nu mai pot veni zilnic. Că trebuie să se descurce și singură. Că Alina trebuie să-și caute de lucru.

Mama a început să plângă:

— După tot ce-am făcut pentru tine… Acum ne lași?

Alina a urlat:

— Ești egoistă! Să nu mai vii niciodată!

Am plecat cu inima frântă. Dar acasă, Ilinca m-a îmbrățișat strâns:

— Mami, stai cu mine azi?

Am stat. Am gătit împreună, am râs, am citit povești. Pentru prima dată după mult timp m-am simțit vie.

Dar vinovăția mă roade încă. Mama nu-mi răspunde la telefon. Alina m-a blocat peste tot.

Mă întreb: oare am făcut bine? Cât trebuie să sacrificăm pentru cei dragi? Unde se termină datoria și unde începe dreptul nostru la fericire? Voi ce ați fi făcut în locul meu?