Între două lumi: Povestea împăcării cu nora mea, Gianna

— Nu te mai băga, Maria! Nu e treaba ta cum ne creștem noi copilul!
Cuvintele Giannei au căzut ca un trăsnet în bucătăria mică, unde abia încăpeam amândouă printre aburii de la ciorba care fierbea pe foc. Mâinile mi-au tremurat pe lingura de lemn, iar privirea mi s-a oprit pe fața ei încruntată. Era a treia oară săptămâna asta când izbucnea așa, dar de data asta simțeam că nu mai pot.

Mi-am mușcat buza și am încercat să nu plâng. Nu voiam decât să ajut, să fiu de folos, să nu mă simt inutilă în casa fiului meu, Vlad. Dar Gianna mă privea mereu ca pe o intrusă, ca pe cineva care vrea să-i fure locul de mamă. Și totuși, eu nu voiam decât să fiu bunică pentru micuța Ana și să simt că mai am un rost.

— Nu vreau să mă bag, Gianna, doar… am crezut că poate ar fi bine să-i dai Anei o haină mai groasă, e frig afară…

— Știu eu ce fac! Nu am nevoie de sfaturi la fiecare pas!

Vlad a intrat în cameră exact atunci, cu ochii lui obosiți de la muncă și cu vocea aceea blândă care încerca mereu să stingă conflictele.

— Haideți, fetelor, nu vă certați iar… Maria, hai să mergem în sufragerie.

Am ieșit fără să mai spun nimic. M-am așezat pe canapea și am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji fără să le pot opri. Vlad s-a așezat lângă mine și mi-a luat mâna.

— Mamă, te rog… încearcă să nu o mai superi pe Gianna. Știi că e stresată cu serviciul și cu Ana…

— Dar eu ce să fac, Vlad? Să mă prefac că nu văd nimic? Să nu spun nimic niciodată? Parcă nici nu mai sunt mama ta…

Vlad a oftat și m-a strâns mai tare de mână.

— Ești mama mea. Dar acum trebuie să-i dai și ei spațiu. Te rog…

În seara aceea m-am rugat mai mult ca niciodată. Am stat în genunchi lângă pat și am plâns în tăcere. „Doamne, dă-mi răbdare și înțelepciune. Ajută-mă să nu mă pierd pe mine însămi și să nu-mi pierd familia.”

Zilele au trecut greu. În fiecare dimineață mă trezeam cu inima strânsă, temându-mă de următoarea ceartă. Îmi găseam liniștea doar când mergeam la biserică sau când mă rugam singură în camera mea. Preotul parohiei noastre, părintele Ilie, m-a văzut într-o duminică stând retrasă după slujbă și a venit lângă mine.

— Maria, ce te apasă?

I-am povestit totul printre lacrimi: cum mă simt străină în propria familie, cum Gianna mă respinge mereu, cum Vlad e prins la mijloc și cum Ana crește fără să știe ce e liniștea.

— Sfatul meu e să te rogi pentru ea. Nu pentru tine, ci pentru sufletul ei. Și să-i arăți iubire chiar și când nu primești nimic înapoi.

Am plecat acasă cu inima puțin mai ușoară. În următoarele zile am încercat să fac exact asta: să nu mai comentez nimic, să ajut fără să cer recunoștință și să mă rog în fiecare seară pentru Gianna.

Dar într-o zi, totul a explodat din nou. Ana s-a îmbolnăvit brusc — febră mare, tuse urâtă. Gianna era disperată, Vlad era la serviciu și eu am încercat să o ajut.

— Las-o pe Ana cu mine cât mergi la farmacie!

Gianna s-a uitat la mine cu ochii plini de lacrimi și furie.

— Nu! Nu ai tu grijă de ea cum trebuie! Dacă pățește ceva?

Atunci am simțit că cedez.

— Gianna, te rog! Sunt mama lui Vlad și bunica Anei! Nu sunt dușmanul tău!

A izbucnit în plâns și a ieșit trântind ușa. Am rămas singură cu Ana care plângea și ea. Am luat-o în brațe și am început să-i cânt încet un cântec vechi de leagăn. După câteva minute s-a liniștit și a adormit la pieptul meu.

Când Gianna s-a întors, m-a găsit așa: cu Ana dormind liniștită în brațele mele. S-a uitat lung la noi două și pentru prima dată am văzut altceva decât furie în ochii ei — am văzut oboseală, teamă și poate chiar puțină recunoștință.

— Mulțumesc… — a șoptit ea abia auzit.

Am zâmbit printre lacrimi.

Din ziua aceea ceva s-a schimbat între noi. Nu a fost ușor — au mai fost certuri, au mai fost zile grele — dar încet-încet am început să vorbim altfel. Am început să ne povestim una alteia despre copilăriile noastre, despre frici și vise. Am aflat că Gianna a crescut fără mamă și că mereu s-a temut că nu va fi destul de bună ca mamă pentru Ana.

Într-o seară, după ce Ana a adormit, Gianna mi-a spus:

— Maria… îmi pare rău pentru tot ce ți-am spus urât. Mi-e greu să cer ajutor sau să accept sfaturi… Dar vreau să încercăm să fim o familie adevărată.

Am plâns amândouă atunci și ne-am îmbrățișat pentru prima dată cu adevărat.

Acum, când privesc în urmă la acei ani de tensiune și neînțelegere, îmi dau seama cât de mult contează răbdarea și credința. Dumnezeu ne-a adus împreună nu ca să ne rănim, ci ca să ne vindecăm una pe alta.

Oare câte familii se destramă din cauza orgoliului sau a fricii? Oare câți dintre noi uităm că iubirea adevărată cere sacrificiu și iertare? Poate povestea mea îi va ajuta pe alții să găsească drumul spre împăcare.