Între două lumi: Povestea mea cu Ana și visul de a avea un copil

— Nu vreau să te pierd, dar trebuie să știi adevărul, mi-a spus Ana, cu vocea tremurândă, în timp ce ploaia bătea în geamurile bucătăriei noastre mici din cartierul Militari. Mă uitam la ea, la părul ei scurt și la ochii verzi care mă cuceriseră din prima zi la facultate. Îmi amintesc și acum cum nu puteam să mă concentrez la cursuri din cauza ei, mereu agitată, mereu cu zâmbetul pe buze. Dar acum zâmbetul dispăruse.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi ascund neliniștea.

— Am fost la doctor. Nu pot avea copii. Niciodată. Și știu cât de mult îți dorești asta…

Am simțit cum mi se taie respirația. Visul meu era să am o familie mare, să aud râsete de copii prin casă, să mergem împreună la munte, să le spun povești seara. Am crescut într-o familie numeroasă, cu trei frați și o mamă care ne striga mereu la masă. Pentru mine, asta era fericirea.

— Ana… nu contează… te iubesc… am bâiguit, dar vocea mea suna fals chiar și pentru mine.

A urmat o tăcere grea. În acea noapte nu am dormit deloc. M-am plimbat prin apartament, am privit pe geam luminile orașului și m-am întrebat: pot să renunț la visul meu pentru ea? Sau o să regret toată viața?

Zilele au trecut greu. Ana încerca să fie veselă, dar știam că suferă. Mama mea a aflat și a venit într-o zi la noi, cu plăcinte calde și sfaturi necerute.

— Dragul mamei, gândește-te bine. O femeie care nu poate avea copii… nu e vina ei, dar tu ce faci cu viața ta? Vrei să rămâi singur la bătrânețe?

— Mamă, nu e așa simplu…

— Ba e! Tu ai visat mereu să fii tată! Nu te minți singur!

Am simțit că mă sufoc. Între iubirea pentru Ana și presiunea familiei mele, între dorința de a fi tată și teama de a o răni pe ea.

Într-o seară, am ieșit la plimbare prin Herăstrău. Ana s-a oprit pe o bancă și m-a privit direct în ochi.

— Spune-mi adevărul. Dacă nu poți avea copii cu mine, poți fi fericit?

— Nu știu… am șoptit. Nu știu dacă pot trăi fără copii. Dar nici fără tine nu pot.

A izbucnit în plâns.

— Atunci ce facem? Ne mințim? Ne prefacem că totul e bine?

Am stat acolo mult timp, fără să spunem nimic. Doar vântul ne mai ținea companie.

În următoarele luni am încercat tot felul de variante: adopție, fertilizare in vitro cu donator, chiar și ideea de a rămâne doar noi doi. Dar niciuna nu părea să ne aducă liniștea. Ana era tot mai retrasă, eu tot mai nervos. Prietenii noștri au început să ne evite; nu mai eram cuplul vesel de altădată.

Într-o zi, fratele meu mai mic, Vlad, a venit la mine la serviciu.

— Băi, frate… tu chiar vrei să-ți distrugi viața? Dacă nu poți avea copii cu ea, las-o! Găsește-ți pe cineva care poate!

M-am enervat:

— Nu e așa ușor! Nu e ca și cum aleg între două perechi de pantofi!

— Dar tu ce alegi? Să fii nefericit toată viața?

M-am dus acasă și am găsit-o pe Ana împachetând hainele ei.

— Plec la mama câteva zile. Trebuie să mă gândesc dacă pot trăi cu gândul că te țin pe loc.

Am simțit că mă prăbușesc. Am stat singur în apartament zile întregi, fără să mănânc, fără să dorm. Am început să mă gândesc: oare chiar pot renunța la visul meu? Sau o iubesc pe Ana atât de mult încât orice altceva devine secundar?

După o săptămână, Ana s-a întors. Avea ochii roșii de plâns.

— M-am gândit mult. Dacă vrei copii mai mult decât mă vrei pe mine… te înțeleg. Poți pleca. Nu te voi urî.

Am luat-o în brațe și am plâns amândoi.

— Nu știu ce vreau… știu doar că fără tine nu pot trăi. Poate că familia nu înseamnă doar sânge. Poate putem adopta… sau poate putem fi fericiți doar noi doi.

Au trecut ani de atunci. Am adoptat o fetiță minunată, Ilinca. Casa noastră e plină de râsete și dragoste. Dar uneori mă întreb: dacă aș fi ales altfel? Dacă aș fi ascultat de mama sau de Vlad?

Oare câți dintre noi trăim cu regrete pentru alegerile făcute între iubire și visuri? Ce ați fi făcut voi în locul meu?