Între două lumi: Povestea mea cu soacra și credința

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot! — am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în fața soțului meu, Vlad. Mă uitam la el cu ochii înlăcrimați, simțind cum toată greutatea ultimelor luni se adună în pieptul meu ca o piatră de moară. Din bucătărie, vocea soacrei mele, doamna Ileana, răsuna ascuțit: — Dacă nu-ți convine, poți pleca! Asta e casa mea!

M-am mutat la Vlad după nuntă, într-o casă veche dintr-un cartier liniștit din Ploiești. Încă de la început, doamna Ileana m-a privit ca pe o intrusă. Orice făceam era greșit: dacă găteam, nu era destul de gustos; dacă făceam curat, nu era destul de bine; dacă mă retrăgeam în camera noastră, eram nesociabilă. În fiecare zi, simțeam cum mă sting puțin câte puțin.

Într-o dimineață de iarnă, când afară ningea liniștit, am găsit-o pe Ileana în bucătărie, cu privirea pierdută în ceașca de cafea. Am încercat să sparg gheața:
— Bună dimineața! Pot să-ți fac ceva de mâncare?
— Nu-mi trebuie nimic de la tine. Mai bine ai avea grijă de bărbatul tău, nu să stai toată ziua cu nasul în cărți!

Am simțit cum mi se strânge inima. Eram profesoară la școala din cartier și adesea îmi pregăteam lecțiile acasă. Dar orice aș fi făcut, pentru ea nu era niciodată suficient. Vlad încerca să mă susțină, dar era prins între două focuri: „E mama mea, ce vrei să fac? Așa e ea de când o știu.”

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Ileana — care mă acuzase că i-am aruncat fără voie borcanele cu dulceață — am ieșit afară în frig și am început să plâng. M-am rugat atunci pentru prima dată cu adevărat: „Doamne, dă-mi răbdare! Ajută-mă să nu mă pierd pe mine însămi!”

A doua zi am mers la biserică. Preotul parohiei noastre, părintele Petru, m-a ascultat cu răbdare. „Rugăciunea e puntea dintre sufletul tău și Dumnezeu. Roagă-te și pentru ea. Poate are nevoie de mai mult decât crezi.”

Mi-a fost greu să mă rog pentru Ileana. În fiecare seară, înainte să adorm, îi spuneam lui Dumnezeu: „Ajut-o pe Ileana să găsească pacea.” La început o făceam mecanic, dar încet-încet am început să simt o ușurare. Nu se schimbase nimic între noi — încă aveam parte de aceleași reproșuri și priviri tăioase — dar eu nu mai reacționam la fel.

Într-o zi, Ileana a venit acasă mai devreme decât de obicei. Era palidă și abătută. Am întrebat-o dacă e bine și mi-a răspuns scurt: „Nu-i treaba ta.” Dar seara, când Vlad a venit acasă, am auzit-o plângând în camera ei. Am bătut ușor la ușă:
— Doamnă Ileana… pot să vă ajut cu ceva?
— Lasă-mă în pace! — a răspuns printre suspine.

Am stat în fața ușii câteva minute, neștiind ce să fac. M-am rugat din nou: „Doamne, arată-mi cum să fiu om.”

În zilele următoare am observat că Ileana era tot mai retrasă. Nu mai comenta la orice gest al meu și uneori părea chiar pierdută în gânduri. Într-o după-amiază am găsit-o pe bancă în grădină, privind spre cer.
— Vreți să bem o cafea împreună? — am întrebat timid.
M-a privit lung și a dat din cap aprobator.

A fost prima dată când am stat una lângă alta fără să ne certăm. Nu am vorbit mult — doar despre vreme și despre flori — dar a fost un început.

Timpul a trecut și încet-încet relația noastră s-a schimbat. Nu au dispărut toate conflictele peste noapte. Încă aveam zile când simțeam că nu mai pot. Dar rugăciunea m-a ajutat să văd dincolo de supărări și să-mi păstrez liniștea interioară.

Într-o seară ploioasă de aprilie, Ileana a venit la mine în bucătărie și mi-a spus cu voce stinsă:
— Maria… știu că nu ți-a fost ușor cu mine. Dar nici mie nu mi-a fost ușor să te primesc aici. Am pierdut multe în viață… și uneori mi-e frică să nu pierd și ce mi-a mai rămas.

Am simțit cum mi se rupe inima pentru ea. Pentru prima dată am văzut-o ca pe un om rănit, nu ca pe o adversară.

Am început să ne rugăm împreună din când în când. Nu era ceva planificat sau impus — pur și simplu ne țineam de mână și spuneam câteva cuvinte simple către Dumnezeu.

Acum, după ani de zile, încă locuim împreună. Nu suntem cele mai bune prietene, dar ne respectăm și ne ajutăm una pe cealaltă. Cred că Dumnezeu ne-a pus împreună ca să ne vindecăm rănile una alteia.

Uneori mă întreb: câți dintre noi trăim lângă oameni dificili fără să știm ce dureri ascund? Oare cât de mult s-ar schimba lumea dacă am avea răbdarea să ne rugăm unii pentru alții?