Între două lumi: Povestea mea despre căutarea unui loc într-o familie nouă

— Nu vreau să mai merg la bunica, mami! Ana își strânge păpușa la piept, ochii ei mari, căprui, plini de lacrimi. E a treia oară luna asta când refuză să urce în mașină, iar eu simt cum mi se rupe sufletul. Pe bancheta din spate, Filip, fratele ei mai mare, zâmbește larg. — Hai, Ana, bunica ne-a promis prăjituri! — Ție, nu și mie, șoptește Ana, iar cuvintele ei mă lovesc ca un pumn în stomac.

Mă numesc Luciana. Am 38 de ani și, după un divorț care m-a lăsat fără aer, l-am cunoscut pe Petru. El a fost lumina mea, omul care m-a făcut să cred din nou în dragoste. Dar dragostea nu vine niciodată singură. Vine cu bagaje, cu răni vechi și, uneori, cu oameni care nu te vor niciodată în viața lor.

Când am intrat pentru prima dată în casa părinților lui Petru, am simțit privirea doamnei Maria ca o lamă rece pe piele. M-a studiat din cap până-n picioare, apoi s-a aplecat spre Filip, l-a luat în brațe și i-a spus: — Ce băiat frumos ai! Seamănă leit cu tatăl lui. Ana a rămas pe margine, cu ochii în pământ. Nimeni nu i-a spus nimic.

Au trecut doi ani de atunci. Doi ani în care am încercat să construiesc o familie. Dar fiecare duminică la masa lor e o luptă. Mama lui Petru îi pune lui Filip cea mai mare bucată de friptură, îl întreabă despre școală, îi cumpără haine noi. Pe Ana o ignoră sau, mai rău, îi aruncă priviri tăioase când crede că nu o vede nimeni. — E prea timidă, spune uneori, sau: Nu seamănă deloc cu voi.

Petru încearcă să mă liniștească. — O să se obișnuiască, Luci. Dă-i timp. Dar timpul trece și nimic nu se schimbă. Într-o seară, după ce copiii au adormit, am izbucnit: — Nu mai pot! Ana suferă, iar eu mă simt vinovată că am adus-o aici. Petru m-a luat în brațe, dar am simțit că nu mă poate înțelege pe deplin. — Mama e greu de schimbat, dar te iubesc și vreau să fim împreună. O să găsim o soluție.

Soluția nu a venit niciodată. Într-o zi, Ana a venit acasă cu ochii roșii. — Bunica mi-a zis că nu sunt din familia ei. Că eu nu am sângele lor. Am simțit cum mi se taie respirația. Am vrut să mă duc la Maria și să-i spun tot ce simt, dar Petru m-a oprit: — Nu face scandal, Luci. O să fie și mai rău.

În acea noapte am plâns până târziu. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit aducându-mi copiii într-o familie care nu-i vrea pe amândoi. Dacă dragostea pentru Petru merită lacrimile Anei. Dacă Filip va observa vreodată diferența de tratament și va suferi și el.

La școală, Ana a început să se izoleze. Învățătoarea m-a chemat la o discuție: — E retrasă, nu participă la activități. S-a întâmplat ceva acasă? Am dat vina pe adaptarea la noua familie, dar adevărul era mult mai dureros.

Într-o duminică, la masa de prânz, Maria a făcut o remarcă care a pus capac: — Filip, tu ești singurul nepot adevărat pe care-l am. Ana s-a ridicat de la masă și a fugit în grădină. Am urmat-o și am găsit-o plângând lângă cireșul bătrân. — De ce nu mă place bunica? — Nu știu, iubita mea. Dar eu te iubesc și Petru te iubește. — Nu vreau să mai vin aici niciodată.

Am decis atunci că trebuie să aleg: să lupt pentru copiii mei sau să încerc să mulțumesc o familie care nu mă va accepta niciodată cu adevărat? I-am spus lui Petru că nu mai pot merge la părinții lui. — Dacă mă iubești, trebuie să mă sprijini. Copiii mei sunt totul pentru mine.

Petru a tăcut mult timp. În cele din urmă a spus: — O să încerc să vorbesc cu mama. Dar nu-ți pot promite că se va schimba.

Au urmat luni de tăcere rece între mine și Maria. Filip a început să întrebe de ce nu mai mergem la bunici. Ana părea mai liniștită, dar încă tresărea când vedea un mesaj de la Petru pe telefonul meu.

Într-o seară, Maria a venit la noi acasă. A intrat fără să salute și s-a așezat la masă. — Nu înțeleg de ce faci atâta caz pentru un copil care nu e al nostru, Luciana. Filip e băiat bun, dar fata asta… nu va fi niciodată parte din familie. Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. — Ana e copilul meu și dacă nu o accepți, nu mai ai ce căuta în viața noastră!

Petru a încercat să medieze, dar era prea târziu. Maria a plecat trântind ușa. După acea zi, liniștea s-a așternut peste casa noastră. O liniște grea, apăsătoare.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am rupt o familie pentru a-mi proteja copiii. Dacă Petru va reuși vreodată să-și ierte mama sau dacă Filip va înțelege de ce nu-și mai vede bunica.

Dar când o văd pe Ana zâmbind din nou, știu că am ales corect. Familia nu înseamnă sânge. Înseamnă iubire, acceptare și curajul de a spune „ajunge”.

Oare câți dintre noi trăim între două lumi, încercând să găsim un loc unde toți ai noștri să fie iubiți la fel? Ce ați fi făcut voi în locul meu?