Între două lumi: Povestea mea despre familie, independență și compromis

— Nu mai ești copil, Vlad! Ar trebui să-ți cauți de muncă, să-ți plătești chiria, nu să stai pe capul mamei tale!
Vocea lui Doru răsună ca un tunet în bucătăria noastră mică din cartierul Titan. Mă uit la el peste cana de ceai, încercând să-mi stăpânesc furia. Mama, cu ochii în pământ, frământă nervos un șervețel. Simt cum mi se strânge stomacul. Nu e prima dată când Doru îmi spune asta, dar azi parcă doare mai tare.

— Doru, lasă-l, are doar douăzeci de ani… încearcă mama să mă apere, dar vocea ei e slabă, aproape stinsă.

— Douăzeci de ani? La vârsta asta eu aveam deja doi copii și o casă! Nu-l ajuți dacă-l lași să lenevească!

Mă ridic brusc de la masă. Simt că explodez.

— Nu lenevesc! Am încercat să găsesc de muncă, dar nu mă angajează nimeni fără experiență! Și la facultate am examene, nu pot lucra full-time!

Doru oftează teatral și dă din mână a lehamite. Mama mă privește cu ochii umezi. Mă simt prins între ciocan și nicovală: dacă plec, îi las pe amândoi cu inima frântă; dacă rămân, simt că mă sufoc.

Așa arată viața mea de când mama s-a recăsătorit. Tata a plecat când aveam șapte ani și nu l-am mai văzut decât de două ori pe an. Doru a apărut pe când aveam paisprezece ani și totul s-a schimbat. La început am încercat să-l accept. Îi cumpăram mici cadouri de ziua lui, îi ascultam poveștile despre tinerețea lui la combinatul din Galați. Dar pe măsură ce am crescut, a început să mă trateze ca pe un musafir nedorit.

— Vlad, du gunoiul! Vlad, spală vasele! Vlad, nu mai sta toată ziua pe calculator!

Nu era vorba doar de treburi prin casă. Era felul în care îmi vorbea, ca și cum orice făceam era greșit. Mama încerca să facă pace între noi, dar mereu părea că ține cu el. În serile când se certau din cauza mea, mă simțeam vinovat că exist.

Într-o zi, după o ceartă urâtă, am ieșit din casă fără să spun nimic. M-am plimbat ore întregi prin parc, încercând să-mi pun ordine în gânduri. Mi-am sunat prietenul cel mai bun, Radu.

— Frate, nu mai suport! Parcă nu mai e casa mea…

— Hai la mine diseară, bem o bere și vorbim. Nu te mai consuma atât pentru Doru. Știi că nu ești singurul care trece prin asta.

La Radu acasă era liniște. Părinții lui mă salutau mereu cu zâmbetul pe buze. Am stat până târziu și am vorbit despre orice altceva decât familie. Dar când m-am întors acasă, tensiunea era tot acolo.

Într-o seară, după ce Doru a aruncat iar replica lui preferată — „Dacă nu-ți convine, poți să pleci!” — am decis să-i iau vorba în serios. Am început să caut joburi pe internet: call-center-uri, livrări cu bicicleta, orice. Am dat zeci de interviuri și am primit doar refuzuri sau salarii de mizerie.

— Vezi? Nu e așa ușor cum crezi! i-am spus mamei într-o seară.

Ea m-a privit trist:

— Știu… Dar Doru vrea doar să te responsabilizeze. Și eu mi-aș dori să fii independent…

— Dar nu vreau să plec forțat! Nu vreau să simt că nu sunt dorit aici!

Mama a oftat și m-a strâns în brațe.

— Ești copilul meu și te iubesc orice ar fi. Dar trebuie să găsim o cale să conviețuim…

Într-o zi am primit un telefon de la o firmă de curierat. Aveau nevoie de cineva part-time. Salariul era mic, dar era un început. Am acceptat imediat. Când i-am spus lui Doru, a ridicat din sprâncene:

— Bravo! Vezi că se poate? Poate într-un an îți iei și tu garsoniera ta!

Nu i-am răspuns nimic. Eram prea obosit ca să mă mai cert.

Primele luni au fost grele. Mă trezeam la șase dimineața ca să fac livrările înainte de cursuri. Ajungeam acasă rupt de oboseală și tot ce primeam era un „Ai adus pâine?” sau „Nu uita să-ți plătești partea la întreținere!”

Într-o seară, după o zi lungă la muncă și un examen ratat la facultate, am izbucnit:

— Voi chiar nu vedeți cât mă chinui? Nimic nu e suficient pentru voi!

Mama a început să plângă. Doru s-a retras în dormitor fără să spună nimic.

A doua zi dimineață am găsit pe masă o scrisoare de la mama:

„Vlad, îmi pare rău că nu reușesc să te ajut mai mult. Știu că ți-e greu și că poate nu te simți iubit aici. Dar te rog să nu renunți la tine. Ești puternic și vei reuși.”

Am plâns pentru prima dată după mult timp.

Au trecut luni până când lucrurile s-au mai liniștit. Am reușit să-mi iau o chirie împreună cu Radu și încă doi colegi de facultate. Mama venea uneori cu plase de mâncare sau îmi trimitea mesaje scurte: „Ai mâncat?” „Te-ai îmbrăcat gros?”

Doru nu mi-a mai spus nimic direct, dar uneori îl vedeam cum mă privește pe furiș când vin acasă la mama în vizită.

Acum, privind în urmă, mă întreb dacă nu cumva toată lupta asta pentru independență ne-a făcut pe toți mai singuri. Poate că uneori ne dorim atât de mult să fim pe cont propriu încât uităm cât de mult avem nevoie unii de alții.

Oare chiar trebuie să alegem între demnitate și familie? Sau există o cale prin care putem fi acceptați așa cum suntem?