Între două lumi: Povestea mea despre sacrificiu și regăsire

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot! — vocea mamei răsuna spartă prin pereții subțiri ai apartamentului nostru de la etajul patru. Era trecut de miezul nopții, iar eu stăteam cu ochii larg deschiși în pat, ascultând cum suspinele ei se amestecau cu zgomotul ploii care bătea în geam. Tata nu era acasă. De fapt, nu mai era acasă de câteva luni, de când plecase „la muncă în Italia”, după cum le spunea vecinilor, dar nouă nu ne mai spusese nimic. Niciun telefon, nicio scrisoare, doar liniște și gol.

M-am ridicat încet, încercând să nu-l trezesc pe fratele meu mai mic, Radu, care dormea lângă mine, strâns la piept cu ursulețul lui ponosit. Am deschis ușa camerei și am văzut-o pe mama, cu capul în mâini, la masa din bucătărie. Lumina galbenă îi scotea în evidență ridurile adânci și ochii roșii de plâns. M-am apropiat încet.

— Mamă, ce s-a întâmplat?

Ea a tresărit, apoi a încercat să-și șteargă lacrimile cu dosul palmei.

— Nimic, Maria, nimic… Du-te la culcare, te rog.

Dar știam că nu era nimic. Era totul. Factura de curent, care zăcea pe masă, cu suma încercuită cu roșu, era doar începutul. Salariul ei de vânzătoare la magazinul din colț nu ajungea niciodată. Tata nu mai trimitea bani. Și eu, la 17 ani, mă simțeam prinsă între dorința de a termina liceul și nevoia de a ajuta.

A doua zi, la școală, nu mă puteam concentra. Profesoara de română, doamna Ionescu, m-a prins cu gândurile aiurea.

— Maria, citește, te rog, poezia de la pagina 56.

Am deschis cartea, dar cuvintele mi se amestecau în fața ochilor. Colegii șușoteau, iar eu simțeam cum obrajii mi se înroșesc. După oră, doamna Ionescu m-a chemat la catedră.

— Ce se întâmplă cu tine, draga mea? Tu erai mereu printre cei mai buni.

Am vrut să-i spun, dar mi-a fost rușine. Cum să-i explic că acasă nu avem ce mânca uneori, că mama plânge noaptea, că tata ne-a uitat?

În pauză, prietena mea, Ioana, m-a tras de mână.

— Hai cu mine la bibliotecă, am ceva să-ți arăt!

Am mers cu ea, iar acolo, printre rafturi, mi-a spus:

— Maria, am auzit că la supermarketul din centru angajează fete la casă, part-time. Poate te interesează…

Am simțit un nod în gât. Să muncesc? Să renunț la școală? Dar cum altfel să o ajut pe mama?

Seara, i-am spus mamei despre job.

— Nu, Maria! Nu vreau să-ți ratezi viitorul pentru că noi nu ne descurcăm! — a izbucnit ea, dar ochii îi trădau disperarea.

— Mamă, nu pot să stau și să văd cum suferi. Poate pot să lucrez doar câteva ore, să nu renunț la școală…

A tăcut, apoi m-a îmbrățișat strâns. Am simțit cum tremură.

A doua zi, am mers la supermarket. M-au angajat imediat, pentru că aveau nevoie de oameni. Primele săptămâni au fost un coșmar: școală dimineața, muncă după-amiaza, teme făcute pe fugă, nopți nedormite. Colegii râdeau de mine că vin mereu obosită, că nu mai ies cu ei în oraș. Ioana a rămas singura care mă înțelegea.

Într-o seară, când am ajuns acasă, l-am găsit pe Radu plângând. Mama nu venise încă de la muncă, iar el era flămând. Am încălzit niște cartofi fierți și l-am ținut în brațe până a adormit. Atunci am simțit pentru prima dată furie. Furie pe tata, pe viață, pe nedreptate.

Au trecut luni. Am început să mă obișnuiesc cu rutina, dar simțeam că mă sting încet. Notele mi-au scăzut, iar profesoara Ionescu m-a chemat din nou la ea.

— Maria, nu vreau să te pierzi. Ai potențial, ai visuri. Nu lăsa greutățile să te doboare.

Am izbucnit în plâns în fața ei. I-am spus totul. Ea m-a ascultat, apoi mi-a spus:

— O să te ajut. O să vorbesc cu directorul, poate găsim o bursă pentru tine. Dar promite-mi că nu renunți la școală.

Am promis, dar nu știam dacă pot să mă țin de cuvânt. Într-o zi, tata a sunat. Vocea lui era străină, rece.

— Nu mai pot să mă întorc. Am altă viață aici. Îmi pare rău.

Mama a plâns toată noaptea. Eu am simțit că ceva din mine s-a rupt definitiv. Dar dimineața, când l-am văzut pe Radu zâmbind, am știut că nu pot să cedez.

Cu ajutorul profesoarei, am primit o bursă. Am redus orele la supermarket și am început să învăț din nou. Mama a găsit un al doilea job, la curățenie. Nu era ușor, dar eram împreună. Am terminat liceul cu media 9, am intrat la facultate la București, la Litere, visul meu din copilărie.

Acum, când mă uit în urmă, mă întreb: oare câți copii ca mine trăiesc aceeași poveste? Câți sunt nevoiți să aleagă între visuri și supraviețuire? Și dacă ați fi în locul meu, ce ați fi ales?