Între două lumi: Povestea mea despre sacrificiu și regăsire

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să fiu mereu cea care renunță la tot pentru voi! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce stăteam la masa din bucătăria noastră mică din Pitești. Lumina slabă a becului se reflecta în lacrimile care-mi curgeau pe obraji, iar mama, cu mâinile crăpate de muncă, mă privea neputincioasă, fără să spună nimic. Tata, ca de obicei, era plecat la barul din colț, iar fratele meu mai mic, Vlad, se ascundea în camera lui, prefăcându-se că nu aude nimic.

Viața noastră nu fusese niciodată ușoară. Tata lucra cu ziua, când găsea, și bea tot ce câștiga. Mama spăla scări la blocuri, iar eu, de la 16 ani, am început să lucrez la o patiserie ca să pot să-mi ajut familia. Visul meu era să devin medic, dar fiecare leu pe care-l câștigam se ducea pe facturi, mâncare și, uneori, pe datoriile făcute de tata la cârciumă. În fiecare seară, când mă întorceam acasă, simțeam cum visele mele se sting încet, ca o lumânare uitată în vânt.

Într-o zi, după o tură lungă la patiserie, am găsit o scrisoare de la Universitatea de Medicină din București. Fusesem acceptată! Am simțit pentru prima dată după mult timp că viața mea ar putea să se schimbe. Am alergat acasă, cu inima bătându-mi nebunește, și am strigat:

— Mamă, am intrat la Medicină! Am reușit!

Mama m-a îmbrățișat, dar în ochii ei am văzut mai multă teamă decât bucurie. — Și cine o să aibă grijă de noi, Ana? Cine o să-l țină pe Vlad la școală? Cine o să plătească facturile?

Am simțit cum entuziasmul mi se scurge din suflet. Tata nici măcar nu a ridicat privirea de la paharul lui când i-am spus. — Fă ce vrei, fată, dar să nu te aștepți să te ajutăm cu ceva, a mormăit el.

În noaptea aceea, nu am dormit deloc. Mă uitam la tavan și mă întrebam dacă am dreptul să-mi urmez visul, când știam că familia mea depinde de mine. Vlad a venit la mine în cameră, cu ochii roșii de plâns. — Ana, nu pleca, te rog! Dacă pleci tu, nu știu ce o să mă fac…

Am simțit că mă rup în două. Pe de o parte, dorința de a scăpa, de a-mi construi o viață mai bună. Pe de altă parte, vinovăția că îi las pe ai mei în urmă, într-o lume care nu le-a oferit niciodată nimic. Am început să mă cert cu mama aproape în fiecare zi. Ea îmi repeta mereu: — Noi nu avem noroc, Ana. O să vezi că nu o să-ți fie mai bine nici acolo. Rămâi aici, ajută-ne, și poate, într-o zi, o să fie mai bine pentru toți.

Dar eu nu mai puteam. Într-o dimineață, mi-am făcut bagajul și am plecat la București, cu doar 200 de lei în buzunar și o valiză veche. În gară, mama a venit după mine, plângând. — Ana, nu mă lăsa singură cu el… Nu știi cum e când bea. Dar eu am urcat în tren, cu inima frântă, și am privit pe geam cum orașul meu dispare în depărtare.

La București, viața nu a fost mai ușoară. Am dormit în cămin cu alte trei fete, am lucrat la un fast-food ca să-mi plătesc taxele și am învățat nopțile, cu ochii înroșiți de oboseală. În fiecare seară, mă gândeam la mama și la Vlad, la cum se descurcă fără mine. Uneori, mă suna mama și îmi spunea că tata a venit beat acasă și a spart tot prin bucătărie. Alteori, Vlad îmi scria mesaje scurte: „Mi-e dor de tine, Ana.”

Într-o zi, am primit un telefon de la mama. — Ana, Vlad a fugit de acasă. Nu-l găsesc nicăieri. Am simțit cum lumea mi se prăbușește. Am lăsat totul și am plecat acasă, cu primul tren. L-am găsit pe Vlad la un prieten, speriat și flămând. — Nu mai suport, Ana. Tata mă bate, mama plânge tot timpul. De ce nu putem să fim și noi o familie normală?

Am stat cu ei câteva zile, încercând să-i ajut, dar știam că nu pot să renunț la facultate. Am vorbit cu mama și am decis să-l iau pe Vlad cu mine la București. A fost greu, dar am reușit să-l înscriu la un liceu acolo. Am muncit și mai mult, am renunțat la ieșiri, la orice bucurie, doar ca să putem supraviețui.

Anii au trecut greu. Tata a murit într-o iarnă, singur, într-un spital din oraș. Mama s-a mutat la noi, dar nu a reușit niciodată să se obișnuiască cu viața din București. Vlad a terminat liceul și a plecat la muncă în Germania, iar eu am devenit, în sfârșit, medic. Dar nu am simțit niciodată că am câștigat cu adevărat. Am pierdut prea multe pe drum: copilăria, familia, liniștea sufletească.

Acum, când mă uit în oglindă, mă întreb dacă am făcut bine. Am reușit să scap din sărăcie, dar am lăsat în urmă o parte din mine. Oare sacrificiile pe care le facem pentru cei dragi ne ajută să ne regăsim, sau ne pierdem pe noi înșine pe drum? Voi ce ați fi făcut în locul meu?